Ana Barton 
Vremuri grele căzuseră peste ţară, iar parlamentul nu mai putea tolera aşa ceva. În plus, aproape toţi membrii lui erau afectaţi grav. Cei zece care nu se îmbolnăviseră s-au întâlnit, ca un făcut, într-o dimineaţă toţi în lift şi au hotărât ca până la prânz să conceapă noul proiect de lege şi să-l supună aprobării plenului, chiar dacă ordinea de zi, de săptămână şi de lună era cu totul alta.
Poporul căzuse-n patima lobodei. Nu exista om, de la nou-născut la mort proaspăt, pe care să nu se vadă urmele înfiorătoare ale dependenţei de lobodă. Pârâurile, râurile, marea şi delta patriei erau verzi-lobodă, cu maluri roşiatice, că loboda e de două feluri, iar aia roşie se-aşază de obicei pe margini. Izvoarele nu erau afectate, dar cine-şi mai amintea de ele? Numai ăştia zece parlamentari îşi trimiteau cei zece şoferi repartizaţi să ia apă de la izvoare, o dată pe săptămână, că mai mult nu ţine.
În rest, era jale. Unde te uitai, vedeai o mare de oameni verzi, cu extremităţi roşii. Bătrânii, cu atâta amar de viaţă în spate în care mâncaseră sute de kilograme de lobodă, le aveau vineţii. Copiii foarte mici nu se înverziseră complet. Aveau, aşa, nuanţă preverde. Ceea ce era însă înnebunitor şi alungase absolut toţi turiştii din ţară era mirosul apăsător de ciorbă de lobodă care se revărsa în tot teritoriul naţional şi, normal, doar vorbim despre un miros, trecea şi graniţele, de ridicaseră vecinii nişte garduri cât zgârie-norii, ca să se apere. Un om de ştiinţă, care studiase douăzeci de ani problema, luase premiul Nobel pentru chimie fiindcă reuşise să impregneze acele garduri cu o substanţă care efectiv oprea răspândirea mirosului.
Şi totul pornise de la o descoperire, anume că loboda, consumată în orice formă, nu doar e cel mai eficient detoxifiant de pe faţa pământului, dar spulberă stresul şi şi umple creierul de endorfine, rezultatul fiind că poporul devenise în ultimii ani insuportabil de fericit. Normal, chestia asta a dus la instalarea rapidă a dependenţei de lobodă. Şi nu o dependenţă oarecare, ca aia de cafea şi de ţigări, nu, una cumplită pentru că nu se descoperise nicio metodă de salvare.
Încercări, evident, fuseseră, dar niciuna nu-şi arătase eficacitatea. Toată populaţia ţării era dependentă de lobodă. Dacă ieşeai pe stradă, vedeai oameni cu frunze-n colţurile gurii, oameni cu ministorcătoare de fructe şi legume în mâini, apăsând compulsiv butoanele, oameni care inspirau pe nări o pulbere verde, oameni care se injectau cu un lichid de culoarea smaraldului, oameni cu plasturi verzi în zona carotidei, oameni care se ungeau cu nişte uleiuri verzi pe frunte. Dar cei mai mulţi umblau cu nişte boluri mici şi aburinde în care aveau lichidul ăla verde care umpluse atmosfera de miros de ciorbă.
Chestia cu fericirea populaţiei nu fusese rea de la început şi, oricum, nu fusese rea cu totul. Bebeluşii nu mai aveau colici, copiii de până la cinci ani nu mai făceau crize de tantrum, adolescenţii scăpaseră complet de acnee şi nici dracii nu-i mai apucau din senin, ciclurile menstruale ale tuturor femeilor se reglaseră la aceeaşi zi pentru întreaga populaţie feminină şi fertilă a ţării, bărbaţii erau tandri şi potenţi in corpore, bătrânii trăiau mult peste o sută de ani. Prea mult peste.
Ăsta şi fusese motivul pentru care cei zece parlamentari liberi de lobodă hotărâseră că ţara se va duce de râpă dacă nu vor adopta azi legea de interzicere a consumului de lobodă atât în mediul public, cât şi în ăla privat. Adică oriunde şi de tot. În ce priveşte culturile de lobodă, problema era rezolvată, vor fi, simplu, interzise. Numai că nemernica de plantă mai creşte şi spontan. Dar, s-au gândit ei, după ce iese populaţia din sevraj, vor crea grupări paramilitare de descoperire şi stârpire a lobodei crescute de capul ei. Iar legea asta trebuia dată azi, că şi-aşa aşteptaseră prea mult. Economia ţării se prăbuşise, oamenii de afaceri se retrăseseră cu totul.
Care-au mai avut curaj pe la-nceputuri ori să vină în ţară, pentru tatonări financiare, ori chiar să-nceapă afaceri aici au sfârşit groaznic de dependenţi, au dat dracului afacerile, au ajuns la sapă de lemn şi s-au însurat cu localnice. Pentru că problema cea mai serioasă în chestiunea lobodei nu era sănătatea naţională, nu era nici fericirea naţională, ce naiba, orice parlamentar îşi doreşte să-i meargă bine poporului, nu?, problema era că nimeni nu voia să mai muncească. De la un grad de dependenţă încolo, lobodarii nu mai mişcau un deget, dar rezistau mult, generaţiile se mai şi ajutau între ele, nici nu era greu s-o facă, loboda era mai ieftină ca braga şi se găsea peste tot.
Ăştia zece salvatori naţionali rezistaseră cu măşti de gaze şi foarte multe ieşiri în afara ţării. Reuşiseră să nu se contamineze de boala care distrusese populaţia. Era momentul să salveze ţara şi poporul de la dezastrul dependenţei de lobodă. Aşa c-au dat drumul în sală unui gaz adormitor, pe care-l aveau de la acelaşi savant străin, care se pregătea pentru al doilea premiu Nobel, datorat exact acestei recente descoperiri epocale, şi-au votat în unanimitate eliberarea ţării de sub jugul lobodar şi tradiţionalist. Numai că un gaz e un gaz, iar femeile de serviciu de la parlament uitaseră nişte geamuri deschise, aşa că s-a propagat în exterior şi în decurs de câteva ore întreaga populaţie a adormit. Parlamentarii s-au speriat întâi, apoi s-au felicitat reciproc. Chimistul ăsta era genial. În locul chinuitorului sevraj, la care ei nu avuseseră timp să se gândească, necum să conceapă şi norme metodologice de aplicare a legii, oamenii vor primi cea mai frumoasă salvare de la dezastru posibilă. Vor dormi două săptămâni şi se vor trezi oameni noi, numai buni de muncă, trişti, anxioşi, nefericiţi, exact ca la-nceputul mandatului. Aşa mai poţi şi tu să conduci ca lumea o ţară.
