Ana Barton 
Şi nu pentru că m-ar fi dat cineva afară, însă chiar altă soluţie decât plecarea n-a existat. Iar eu funcţionez la slujbă ca-n orice fel de relaţie. Nu m-apucă dracii, urlu, trântesc uşa şi plec. Nici gând. Stau şi-ntorc situaţia pe toate feţele, aplic tetrapiloctomia şi-n somn şi plec numai când am convingerea că nu mai e nimic de făcut. Vorba aia, să fim siguri că mortul chiar a murit. Iar mie mi-au trebuit şapte luni încheiate ca să fac pe legistul şi să constat decesul. Parastas n-am făcut fiindcă nu-mi place să-i vorbesc pe oameni de rău nici măcar când ar merita.
Şi-apoi, neliniştea, nesiguranţa, deriva. Frica, spaima, groaza, aproapedeznădejdea. Şi ţeapa. Urât cuvânt, Doamne! Dar fix aşa a fost, am trecut şi pe-acolo, prin februarie. Freelancer, nu? Apoi, întâlnirea cu o femeie minunată, uman şi profesional. O lumină de om. Dar şi cu aceia cu care am semnat contractul, iar ei nu şi-au respectat cuvântul. De ce? Pentru că au putut s-o facă. Pentru că aşa (dis)funcţionează lucrurile. Şi căutam, dar nu găseam. Sigur, bineînţeles că am o foarte mare parte de vină. Cel mai probabil, nu sunt o căutătoare eficientă de slujbă. Căutam însă mai departe. Asta am ştiut să fac tot anul ăsta.
Între timp, evident, recomandam oameni în al căror profesionalism cred. Şi, deopotrivă, în a căror calitate umană cred. Când mă sunau cei care voiau să ştie dacă aş cunoaşte pe cineva care se potriveşte descrierii jobului liber (şi-mi făceau profilul candidatului), luam toată agenda telefonică, plus pe-alea ale adreselor de e-mail, şi-ncercam să văd dacă se potriveşte cineva. Am şi sunat să-i întreb pe oameni dacă sunt mulţumiţi, dacă nu cumva vor o schimbare.
Şi tot în anul ăsta public două cărţi. Primele mele două volume. Trăim într-o ţară paradoxală, aşa-i? Ei, bine, ăsta-i un eufemism. Eu am trăit timp de un an cu sufletul scindat şi poate lipsa mea de înclinaţie pentru tulburările de tip schizoid m-a făcut să nu mă separ de tot. Iar oamenii mi-au tot cerut să muncesc fără bani pentru ei. Nu zilnic, dar de cel puţin trei ori pe săptămână. Propuneri să scriu în varii locuri. Nimic plătibil.
Ştiu, n-am arătat nimic. Nici măcar când în vară am umblat o lună şi jumătate prin spitale fiindcă din iunie a-nceput să-mi fie foarte rău fizic. Nu, n-am vrut să ştiţi. Cred şi-o să mor cu această credinţă: e datoria noastră umană să dăm bunul, cumintele, liniştitul, zâmbetul, râsul, hai, ironia şi autoironia, dar fiecare şi le ştie pe-ale lui, mă refer la alea care dor, supără, sapă. De ce să vin eu peste el cu ale mele? Nu, mai bine, râde el când mă citeşte? De mine sau de sine. Important e să râdă cu toată gura.
Da, mi-a fost de şaptezeci de ori câte şapte mai greu decât, poate, uneori, arareori, aţi observat. Mie nu-mi face bine să mă plâng şi cred că nici altora nu le face bine să mă plâng eu. Râzând n-am îndreptat moravurile, cum spune vorba latinească, însă am făcut punte peste hău. Iar asta-i mult, imens, izvăvitor.
Azi pot să scriu despre asta. Pentru că de mâine merg la serviciu. Şi de-abia aştept să merg. Pentru că am găsit un loc unde-mi plac mult oamenii. Iar asta este esenţial. Contează să ne placă tuturor să lucrăm împreună. Asta dacă vrem să facem treabă nu doar bună, ci din ce în ce mai bună. Şi mai am un motiv pentru care scriu azi despre asta. O fac ca pe o rugăminte: fiţi cu băgare de seamă la cei care par mereu izvoare de energie şi de bună-dispoziţie. Şi, oamenilor, OAMENILOR!, vă mulţumesc. Mult.
11 noiembrie 2014
