Gogoşi à la tanti Leana

Era sora cea mai mare a bunică-mii, o femeie înaltă şi foarte frumoasă, cu pielea albă şi necremuită vreodată, mândră tare că n-avea niciun rid. Zdravănă la trup şi veselă cu inima. Când o-ntâlneai, îţi ieşea soarele. Aşa era şi bărbatul ei, nea Mitică, iar eu am crezut când eram foarte mică despre ei că au un secret numai al lor care-i face mereu să râdă. Mai târziu, mi-am dat seama că doar se potriveau şi se iubeau. În felul lor înţepător, dar cu dulceaţă.

Tanti Leana ştia cele mai bune gogoşi din toate zările cunoscute şi-şi câştigase, din acest motiv, adoraţia întregului neam. Nu era sărbătoare la noi fără gogoşile ei. Dar nu dădea nimănui reţeta. Zicea mereu: „Să-mi spui din timp, că vin şi le facem amândouă.“ Şi meşterea la ele cu bunică-mea. Noi stăteam pe lângă butelie, pariind pe te miri ce jucărie care-i norocosul care-o ia pe prima la tăvăleală prin castronul cu zahăr-pudră.

Nu ştiu cum se făcea, dar mătuşă-mea o trimitea întotdeauna pe soră-sa după ceva ce nu era-n bucătărie. Câd se-ntorcea, bunică-mea-ntreba: „Ai mai pus ceva, Leano?“. Mătuşa se jura că nimic. Şi ieşeau nişte gogoşi pe care, dacă le-aş mai putea avea vreodată măcar la adulmecat, le-aş împăia.

A venit însă o aniversare la care tanti Leana n-a putut fi şi, pentru că se ştia de dinainte, i-a dat totuşi soră-sii reţeta. Bunică-mea, mare farmazoană-n bucătărie, a respectat întocmai instrucţiunile, până la firul de făină ăl mai mic. Dar gogoşile, deşi foarte bune, n-au fost „ca ale Leanii“. Ceea ce a-nfuriat-o, mai ales că atunci i-a fost ei clar de ce soră-sa o trimitea mereu după una-alta: ca să pună vreun ingredient secret în aluat, exact în lipsa ei.

Furioasă şi aprigă, i-a trântit surorii celei mari verde şi usturător în faţă că asta-i de neconceput şi de neacceptat. Dar tanti Leana a negat, a făcut o glumă, a potolit-o. Cert e că lucrurile au rămas la fel: voiai gogoşile cele mai bune, o rugai să le facă.

Şi pentru că faima ei de mare prăjitureasă ajunsese deja departe, nişte făcători de nuntă au venit să-i ceară să le facă şi lor cozonacii pentru ziua cea mare. Pe vremea aia, la ţară, nu exista nuntă fără cozonaci. Chiar aşa, acum de ce există? În fine, au bătut palma şi-au externalizat cozonacii.

Ea emoţii n-avea, că-şi cunoştea bine mâinile. Le-a cerut ălora ingrediente pentru nişte cozonaci de lux, adicătelea de nuntă. Şi, neapărat, batoane de vanilie. Beneficiarii s-au executat şi i-au adus de toate. I-au ieşit, se spune, cei mai buni din toată cariera ei.

Noi n-am fi aflat asta decât din auzite, nu din binecuvântată gustare, ca să nu zic dreaptă-nfulecare, dacă tanti Leana n-ar fi mărunţit batoanele alea şi nu le-ar fi aruncat în coptură. La nuntă, când au tăiat, oamenii s-au îngrozit. Au fost convinşi că-s gândaci făcuţi toţi de-o mamă-n cozonacii lor, aşa c-au venit la poarta ei şi i-au pus în braţe, fapt ce a supărat-o foarte rău pe tanti Leana: „Nişte ţărani! Habar n-are ei ce e fin.“

Bunică-mea, când aflat obida soră-sii, a mângâiat-o cum a ştiut mai bine, adică tot înfierând lipsa de gusturi a comanditarilor. Dar după ce tanti Leana a plecat, mult mai liniştită şi răcorită, acasă, m-a luat deoparte, m-a lăsat să-nghit şi ultima-mbucătură divină şi mi-a zis: „Dracu’ a pus-o să nu-mi dea reţeta toată?! Orice roată se-ntoarce, mamă, să nu uiţi niciodată.“

(Din volumul „Mamifer“, Editura Herg Benet, 2014)

Sursa foto: colectiacosticaacsinte.eu