Ana BartonVezi că acolo arde, ai grijă să nu cazi, te murdărești, mamă, și te-mbolnăvești, uite-așa se ține furculița, cuțitul îl pui în dreapta, întâi faci temele, după aia te joci, trage pantalonii, să nu răcești la spate, vezi să nu-ți scoți ochii cu bățul ăla, nu, nu, nu băga-n gură, că s-ar putea să te-neci!
Și altele, multe altele. Lecții peste lecții. Bune, foarte bune de făcut mare. Bune, foarte multe, de ferit de rele. După ele, vin celelalte, când ești mai mare. Presiunile părintești. Dacă faci asta, o să ți se-ntâmple așa. Știu eu, am trecut prin asta. Ascultă-mă pe mine, am experiență, nu vorbesc aiurea. Dacă nu mă asculți, numa’ de rele o să dai. Am avut încredere-n tine și m-ai dezamăgit. Nu așa te porți cu părinții tăi, care fac atâtea pentru tine. Puțin respect, puțină recunoștință pentru efortul meu, pentru sacrificiul meu.
Ba nu. Copiii nu trebuie să ne fie recunoscători că i-am născut, nu i-am întrebat dacă vor să vină pe lume, și nici pentru că-i creștem. E firesc să-i creștem, nefiresc e să-i abandonăm. Însă abandonul ăsta e de mai multe feluri.
Unul dintre felurile astea este să-i înnebunim cu lecții, în loc să le arătăm că-i iubim. Când îi dai copilului peste gură tot timpul, că aia nu face bine, nici aia, și stai că-i explici tu și-i arăți cum se fac lucrurile, în el crește o neîncredere pe care toate lecțiile tale la un loc n-o vor putea vindeca.
Foto: Costică Acsinte
Copiii care sunt „lecționați“ tot timpul de părinți, ajustați în toate gesturile lor, sunt cei mai firavi și cei mai vulnerabili adulți. Cei mai neîncrezători în puterile lor. Singura putere din amândouă lumile este dragostea. Iubește-l, ca să-l faci puternic, adică iubitor. Și, dacă o să fie iubitor, atunci va ști și cum să aleagă omul care să-l iubească. Dacă îl tot înveți cum să fie cyborg, să se descurce, mamă, în lumea asta rea, atunci singura lui învățătură va fi frica. De tine, de oameni, de viață și, cel mai rău, de sine, neputinciosul, că doar asta ai sădit în el, o imensă neputință.
Și, după ce că-și va alege prost și, evident, păgubos și dureros partenerii de viață, ce crezi că va face el în relațiile lui? Ai ghicit, părinte, va da lecții, în loc să iubească, va reproșa tot timpul, va fi nemulțumit de toți și de toate, fiindcă el nu știe să iubească, nu l-a învățat nimeni, iar asta e o știință grea, cu practică de fiecare clipă. Îl toci, îi va toca pe alții, inclusiv pe copiii pe care-i va naște. Oamenii vor fugi de el, iar el nu va ști de ce se-ntâmplă asta. Nici nu-și va da seama că el însuși face ceea ce a urât cel mai mult când a fost mic. Lecțiile astea sunt contagioase, da.
Însă, primește-mi vestea cea bună, și iubirea e contagioasă. Iubirea te face, apoi te face mare, te face tu. Nimic și nimeni nu mai știe face oameni, în afara iubirii. Tentative, da, dar oameni, nu. Așa că iubește-l, dacă vrei să fie puternic, adică să creadă-n sine, în lume, să fie fericit. Iubește-l ca să se iubească și ca să poată iubi. Iubește-l, părinte, iubește-l, iubește-l. Și după aia, când te ia și îl ia somnul, iubește-l. E un om pe care ai bucuria să-l ai alături ani puțini, până se face mare și are viața lui. Nu e al tău, e doar cea mai mare bucurie de care te poți apropia, în soarele căreia poți trăi de când o naști și până pleci. Iubește-l.
