Ana Barton 
Din ăla pe care mintea mea nu-l poate cuprinde. Ăla din cauza căruia alţii râd de tine sau te batjocoresc ori spun despre tine că eşti un ciudat. Dă-mi şi mie. Nici eu nu înţeleg de ce aperi tu ca un leu nimicul tău, dar eu nu cred că sunt vreo stăpânire de la care trebuie să ceri tu învoire ca să-ţi naşti, să-ţi creşti şi să-ţi trăieşti nimicurile.
Împarte-l şi împărtăşeşte-l cu mine. Poate raţiunea mea tot nu va pătrunde, însă am să-i las vreme de hodină şi-am să-ţi iau nimicul în braţe. Îţi place să cultivi bulbi de lalele, să tai cartoane colorate, să numeri maşinile de la semafor, ai colecţie de huse de telefoane şi de scobitori? Vezi tu, pe lângă „marile, importantele chestiuni vitale“, astea sunt nişte nimicuri.
Şi tu ştii că majoritatea celorlalţi aşa te citesc, aşa te-nrămează. Ăla/aia cu bizareria. Mare brânză că l-a apucat ploaia şi i s-au înmuiat cartoanele din care decupa dinozauri. Însă el plânge pe trotuar, cu hârtia udă-n braţe, mirosind-o şi sărutând-o. Fiindcă el deja decupase şi bricolase-n mintea lui dinozaurii. El li se uitase-n ochi. Îi făcuse vii. Da, o prostie, un nimic, o impresie. „Lasă, faci alţii. Eşti o fântână nesecabilă de inspiraţie.“
Iar el/ea plânge şi mai tare. A îngropat dinozaurii de hârtie colorată înainte să-i pipăie cu ochii şi cu buricele degetelor. Au murit înainte de a-i naşte şi de a le simţi respiraţia de clorofilă. Iar când înţelege că nimeni nu… înţelege, lacrimile se fac soluţie saturată de sare şi ustură roşu pe unde-apucă să cadă.
Spune-mi-le mie. Pe toate. Nici eu nu sunt mai bună decât restul, însă, ca posesoare de nimicuri esenţiale, o să te strâng în braţe când o să te doară pierderea unuia sau indiferenţa ălora de lângă tine.
Am auzit odată o doamnă spunând aşa: „Eu nu pot să empatizez cu o durere pe care n-am trăit-o.“ Mi s-a făcut foarte frică de doamna. Groază. Şi mi-a şi părut rău pentru ea. Dar cel mai rău a fost că am crezut că este un caz rar, un fel de anomalie emoţională. Nu, nu-i aşa. Pojghiţa oamenilor îi lasă să-ţi surâdă afabil. De fapt, nu le pasă. Aparte cred şi spun că alea-s tâmpeniile tale, infantilismele, obsesiile. Prostiile tale.
Dă-mi mie. Dă-mi. Am şi eu nimicuri, le simt gustul şi-n somn, şi pe cale. Le văd cum prind formă-n gândurile mele şi le iubesc înainte să le pipăi. De urlat, nu urlu. Le mai mângâi câteodată.
Şi când spun „eu“ şi „mie“, nu mă refer la mine. Ci la omul de lângă tine. Aibi grijă să te cuprindă cu tot cu nimicurile tale preţioase. Să se-aşeze-n cur pe bordură, cu tine, şi să-ţi sărute dinozaurii din suflet, în timp ce suflă cald peste cartoanele colorate, placentare. Să nu-ţi spună: „Luăm altele. O să faci unii mult mai frumoşi.“ Ci să-i vadă-n ochii tăi pe ăia care n-au mai apucat lumina zilei. Şi să-i iubească aşa cum şi-ar iubi propriii dinozauri.
