Cravata cu Moș Crăciun

Fusei cândva la un spectacol foarte bun, cu public iubitor de muzică clasică și poezie. Oameni îmbrăcați elegant, fapt normal pentru un astfel de eveniment. La pauză, urcând eu și coborând niște scări, îmi apare în fața ochilor cineva cu totul și cu totul neașteptat pentru o seară de 15 ianuarie. Moș Crăciun. Cu sania, cu renii, cu luna, cu stelele, cu fulgii de zăpadă, cu cerul lui polar. Un cer bleumarin, cum pe la noi prin meridian nu e nici vara.

Și toată scena asta de poveste era concentrată pe-o poală de cravată. Surpriza m-a făcut să mă opresc pe treapta mea, cu ochii-n substernul omului, iar domnul care purta mirabila cravată s-a oprit și el. O fi avut, poate, senzația pe care o au doamnele când își pironesc bărbații privirile în decolteurile lor. Nu știu, că n-am pățit, natura m-a dotat în așa fel încât mă aflu la definitiv adăpost de astfel de riscuri.

Nici n-am apucat să gândesc tot cuvântul „kitsch“, că m-a dat cu totul peste cap chipul omului din fața mea. Era un domn care-l întâlnise de cel puțin șaptezeci de ori pe Moș Crăciun, dacă nu chiar de optzeci, dar de mai multe ori sigur nu. Aveau, mi-era clar, o relație îndelungată și stabilă. În ochii lui trăia, probabil tot de atâta timp, un zâmbet ghiduș cum arareori mai vezi în zilele astea înzăpezite de griji. Un zâmbet din ăla molipsitor, pe care simți înainte de a ști că l-ai luat. O formă rară de salut și de-ntâlnire-ntâmplătoare, atât de rare, că-s cu atât mai de mult preț.

M-am gândit că aș purta oricând o cravată ca a lui, și-acasă, și pe stradă. Și la cele mai pretențioase evenimente. Ba chiar și la plajă sau mai ales acolo. Că aș putea, la o adică, s-o port în geantă, să fie un fel de alarmă de veselie, când o iau pe arătura înnegurării, ca tot omul. S-o scot și să mi-o pun la gât, să fiu ridicolă, să mă-nduioșez ca proasta pe stradă, poate chiar să mă moșcrăciunesc la suflet.

Am plecat din fața omului cu cravata cu Moș Crăciun fără să termin de zâmbit. Nici el nu terminase. Eu am coborât, el a urcat, poate nu ne mai vedem niciodată. Ei, dar cravata aia e legătura mea cu el și cu mine pe viață. Sau măcar până la Alzheimer. Ori poate peste, căci necunoscute sunt cărările minții și ale inimii omenești. Și, uneori, de un kitsch tonic și nemaipomenit de duios.