Corect politic?

Nicăieri nu sunt umiliţi ţiganii cum sunt la ţară. Adică erau, c-am apucat şi eu să trăiesc vremurile alea, chiar dacă ideologia comunistă se bătea în piept cu pumnul egalităţii, indiferent de etnie şi de rasă. De fapt, acum ei nu mai sunt umiliţi în oraşe, decât atunci când cerşesc, sunt doar evitaţi cu obstinaţie când e vorba despre slujbe sau vecinătăţi de orice fel. Şi, corect politic, sunt numiţi romi, însă asta nu-i face dezirabili, doar maschează oarecum dispreţul, şi asta numai în public. Însă lor nici nu le place să li se zică romi. Dacă i-aş spune vreodată unui prieten de-al meu ţigan că e rom, ar crede că m-a supărat cu ceva sau, mai rău, că nu-l mai iubesc. Poate găsim o cale de a reabilita cumva cuvântul „ţigan“, de a-l dezbrăca de discriminare şi de a-l reda lumii întru frumuseţe şi bogăţie noi.

La ţară, ţiganii încă au casele lor puţine şi dărăpănate la marginile satelor. Am văzut asta astă-vară, umblând prin țară. Lângă un sat de lângă Socolari, trăiesc în corturi. Și n-am zis bine lângă; nu-s chiar așa aproape de sat. Şi chiar dacă au fost dezrobiţi oficial în secolul al XIX-lea, ei sunt consideraţi încă de majoritari oameni de mâna a treia sau a patra. Oamenilor le e frică şi scârbă de ei şi, dacă pot, nu au de-a face niciodată cu ţiganii. Nu tuturor, am zis, dar celor mai mulţi. Prejudecăţile au omorât şi minima curiozitate de a afla cine sunt aceşti oameni şi ce e cu ei. Suntem, într-un fel, ecranaţi. Azi, dispreţul e făţiş. Când eram eu copil, era la fel de viu, dar ascuns bine din cauza comuniştilor. Însă în timpurile mult anterioare naşterii mele, numai despre vreo formă de egalitate nu putea fi vorba. Îmi povesteau bunicii mei cât de grea era viața țiganilor când erau ei copii și tineri. Unii mi-au povestit chiar ei înșiși. Ceea ce m-a îngrozit însă întotdeauna a fost că lor li se părea normal să fie tratați așa. Vremurile lungi ale robiei lasă urme la fel de lungi și atât de adânci…

În seara asta, la metrou, la Piața Victoriei, am văzut două doamne rome very good looking (citiți două țigănci foarte frumoase). Vindeau buchete mari de lalele și narcise. Erau gravide amândouă și-aveau chipurile strălucitoare, de mame tinere. M-am gândit să-i cumpăr bărbatului meu un buchet de flori roșii, că prea erau frumoase. Am dat cinci lei pe ele, le-am zis frumoaselor că-s frumoase și-atunci i-am observat și pe bărbații lor. Tineri și ei, cu râsu-n ochi și-n dinții albi, de oameni care știu să se bucure și să te bucure. I-am întrebat dacă știu că azi e Ziua Internațională a Romilor și mi-au zis că nu. Și mi-au mai zis că ei sunt țigani, nu romi. Le-am spus „La mulți ani!“ și că tare bine mi-a făcut să-i întâlnesc, să-mi spele ziua. Și femeile, și bărbații mi-au răspuns „Săru’ mâna!“. Dar nu era acel „săru’ mâna“ pe care-l spun și eu în loc de „mulțumesc“, era altul, unul pe care eu prea bine și preademult îl știu.

Îl știu de când eram copil și e la fel ca atunci: are-n el o umilință care mă face să mă simt neom. Eu am crescut altfel. Bunică-mea m-a pus să sărut mâna Niculinii, țiganca, femeia care-a născut în aceeași zi cu mama. Mama, pe mine, Niculina, pe Niculaie. Și, pentru că am plâns când mama nu era-n salon, Niculina m-a pus la țâță, lângă Niculaie, să mă liniștesc și s-adorm. Când am cunoscut-o însă eu pe Niculina, eram de vreo patru-cinci ani. Ea trecea la târg, că era luni, iar eu ieșisem cu bunică-mea în fața casei. A venit, cu Niculaie de mână, și-a zis: „Săru’ mâna, cocoană!“. Și s-a aplecat, cu traista ei plină de linguri, de ciururi și de tocătoare de vinete, să-i pupe mâna bunică-mii. Iar bunică-mea n-a stat, dar mi-a zis mie: „Pupă-i mâna Niculinii, că ți-a dat țâță.“. Și i-am pupat-o, iar ea m-a luat în brațe, m-a strâns și m-a mângâiat pe păr. Mirosea a var proaspăt și-a caise. Când m-a apropiat de sânul ei, am închis ochii. Acolo, Niculina mirosea a lumină. Dar cred că v-am mai povestit asta.

Ce nu pot eu să-nțeleg nu e de ce se umilesc ei, fie că așa au fost obișnuiți, au crescut cu asta, fie că e o formă exagerată de respect, fie că ei chiar cred – fiindcă-i facem noi zilnic să creadă – că ne sunt inferiori, de parcă omul ar putea fi inferior omului prin altceva decât prin răutate. Și nici atunci, că doară nici răutatea nu e altceva decât o lipsă, o infirmitate sufletească, o durere, până la urmă. Ce nu pot eu să-nțeleg e de ce ne place nouă să se umilească ei în fața noastră, de ce considerăm asta normal, de ce nu ne crapă obrazul de rușine atunci când cineva, oricine, se umilește-n fața noastră, de ce credem și simțim că ni se cuvine umilința lor. Oameni buni, știți cum stă treaba, înrobitorul nu se dezobișnuiește nici el în doar câteva generații cu autosuficiența lui de stăpân, cu „superioritatea“ pe care și-a manifestat-o câteva sute de ani. Așa că, prieteni, aveam treabă. Cu noi înșine.

Foto: Costică Acsinte

(text apărut pe anabarton.ro, 8 aprilie 2016)