Ana Barton 
Nu ştiu cum e cu nuiaua de Moş Nicolae. Nici cu pupatul copiilor numai în somn. Amândouă îmi sunt străine.
Aveam aproape patru ani când, în dimineaţa de 6 decembrie, m-am repezit la cele trei perechi de cizme şi ghete, pregătite de cu seară. Stăteam şi mă uitam nemişcată. Nu-mi venea să cred, dar nici să m-apropii. Vedeam ieşind din ele o căpăţână de usturoi, o ceapă, o ridiche neagră şi o sfeclă roşie. Parcă şi o bucată de fitil de lampă şi un ciucure de lână ţigaie. N-am rezistat. M-am hotărât să caut în străfunduri. Am găsit acolo o punguţă cu mămăligă rece, una cu marmeladă, alta cu orez cu lapte şi ultima cu murături. Plus un măr şi un cartof copt. Le treceam dintr-o mână într-alta şi le evaluam. Ceva nu părea în regulă. Nu eram dezamăgită. Doar uimită.
A ieşit el, bunicul meu, din cealaltă cameră şi a venit la mine. „Ia uite, ce de cadouri ţi-a adus Moşu’! Dacă mai aveai ghetuţe, ţi le-ar fi umplut şi pe-alea. Hai, îmbracă-te. Mergem undeva. Când eşti gata, adu-mi şi mie paltonul.“ Am fost gata repede, m-a ajutat ea, bunica mea, şi i-am luat paltonul de pe marginea fotoliului. Dar era prea mare şi prea greu şi mă-ncurcam în el. Încercam să-l potrivesc în aşa fel încât să-l pot lua în braţe şi, în timpul strădaniilor mele, din buzunarele lui au început să cadă mulţime de ciocolate, napolitane, o portocală, o banană şi două mandarine. Ba şi o punguţă de zahăr candel. L-am văzut cum râdea şi m-am dus repede drept în braţele lui.
Am plecat amândoi prin zăpadă până la casa veterinarului, doctoru’ Barză. Mi-a zis să-l aştept pe băncuţa de la poartă. Aşa am făcut. La un moment dat s-au deschis porţile cele mari şi pe ele a ieşit un cal alb, trăgând o sanie uriaşă. Ne-am urcat amândoi şi ne-am plimbat… de unde să mai ştiu eu cât? Aşa, preţ de-o viaţă mică şi perfectă. Cât să n-o pot uita şi nici amesteca. Şi fiindcă, la întoarcere, le-am spus şi celorlalţi copii despre asta, el a vorbit cu un cunoscut de-al lui care avea o căruţă şi ne-am legat cu toţii (eram mai mult de 20 de copii) săniile de ea şi unele de altele şi ne-a tras căruţa prin zăpadă câteva ore.
Ştia omul ăsta cum să te facă să te simţi cel mai fericit copil din lume. Şi bunica la fel. Ca nimeni alţii. Nu se săturau ei niciodată să facă risipă de bucurie. Erau doi oameni de ştiinţă. A fericirii. Când mă gândesc, uneori, la depărtarea depărtării, parcă simt că nu-mi mai e teamă. Sau nu atât de tare. Acolo mă voi întâlni cu ei. Cu bunicii mei. Iar unde sunt ei nu poate fi decât foarte bine. Am probat.
