Carmen

Era cuminte ca o sobă vara. Nu fusese întotdeauna modelul ăsta hieratic, „unde-o pui, acolo stă“. Se hotărâse să fie așa ca s-o iubească părinții. Era convinsă că ei vor fi foarte mulțumiți că e cuminte. Pe vremea aia, era maximum din ce puteai spera de la un copil. A, și să intre la facultate, dar Carmen avea numai șapte ani, mai era mult până atunci.

Mama și tata erau tineri și foarte frumoși. În momentele lor bune, erau veseli. Dar momentele astea erau foarte rare. Cele mai dese erau alea în care mama și tata se certau îngrozitor. Carmen a fost sigură de trei sute șaizeci și patru de ori în clasa I c-aveau să se omoare într-una dintre certurile astea. Pe urmă, poate și pentru că nu era deloc bună la aritmetică, n-a mai numărat. Își număra doar bătăile inimii când se certau ei fiindcă inima îi bătea cel mai tare din lume. Câteodată îi bătea așa de tare, încât îi era frică să n-o audă ai ei și să n-o-ntrebe ce-i cu bătăile astea repezi, chiar dacă între ea și ei erau câțiva pereți buni. De fapt, erau chiar foarte buni pentru că n-au venit niciodată s-o-ntrebe.

Carmen era cea mai fericită când nu erau ei acasă. Venea de la școală, se descălța regulamentar, se spăla pe mâini, se schimba de uniformă, îmbrăca hainele de casă și punea ghiozdanul lângă birou. Lua apoi cele trei păpuși medii de pe lada studioului și le-mbrățișa. Păpuși mari n-avea. Nu-i plăceau păpușile mari. Astea medii erau și diferite: una brunetă, arăta ca un chinez bebeluș, una roșcată, cu o salopetă argintie, și una blondă, îmbrăcată-n costum popular. Pe ultima o chema Mara. Nu i-a pus ea numele ăsta, l-a găsit pe un bănuț de plastic, atârnat de încheietura mâinii păpușii. Pe ea o iubea Carmen cel mai mult. O pieptăna și-o machia zilnic. Pe aia roșcată o și invidia nițel. Avea un păr senzațional. Copilul chinez nu era încadrabil exact, era pur și simplu a treia păpușă. Mai era și roz, iar lui Carmen nu-i plăcea culoarea asta, cum nu-i plăceau nici fața și nici mâinile lui. Erau făcute dintr-un cauciuc moale, prea moale. Dar fusese învățată că trebuie să se poarte frumos cu toată lumea, așa că-și accepta păpușa, chiar dacă, de fapt, nu putea s-o sufere. Îi era milă de ea și, când le scotea pe celelalte în balcon, scotea și chinezul. Îl punea lângă jardinieră și-i făcea spectacol cu celelalte păpuși. Îi era milă de el pentru că nu-l iubea nimeni.

S-a jucat așa aproape toată toamna. Balconul era cel mai frumos loc din casă pentru că avea aer în el și, dacă te aplecai un pic peste balustradă, jos aveai oameni, alei și copaci. Plus câteva cercuri verzi, de tufișuri. Și, cel mai important, dacă stăteai în balcon, vedeai când vin părinții acasă. Lua repede cele trei păpuși în brațe, intra în cameră și le punea frumos la locurile lor. Nimeni nu și-ar fi dat seama c-au fost plecate nici măcar o secundă de pe ladă.

Până-ntr-o zi. Carmen, prinsă fiind cu păpușile în balcon, n-a auzit telefonul pentru că, din greșeală, a închis ușa. De fapt, nici n-a închis-o ea. S-a făcut curent, iar ea nu și-a dat seama. Abia venise de la școală și începuse să se joace. Nu s-a uitat peste balustradă, asta făcea numai după ce termina de jucat cu păpușile și se odihneau toate patru. Carmen nu știa bine nici ceasul, nici timpul. Știa că atunci când se termină joaca vin părinții. Iar în ziua aia era prea devreme să vină. Așa că a împietrit când s-a trezit cu mama în balcon. Direct în balcon. Nici măcar n-a auzit ușa de la intrare. Mama sunase și se speriase pentru că nu i se răspunsese. Venise într-un suflet acasă, speriată că fetei i s-ar fi putut întâmpla ceva. Când a găsit-o în balcon, vorbind cu păpușile, a certat-o rău.

Carmen n-a zis nimic, doar era vinovată. Și ca să se reabiliteze în ochii mamei, din ziua aia a abandonat păpușile. Erau periculoase, îi puteau crea probleme serioase. Ea era o fetiță cuminte, foarte cuminte, mergea bine și cu școala, chiar foarte bine. Era posibil, nu foarte, dar era totuși, ca părinții, dacă n-aveau ce-i reproșa, să ajungă s-o iubească.

Dar nu s-a-ntâmplat așa. În noiembrie, pe 13, mama i-a spus că va avea un frățior ori o surioară. Că se va naște la vară. Și a-ntrebat-o dacă se bucură. Carmen a-nțeles din ochii și din zâmbetul mamei că trebuie să se bucure și s-a bucurat pe loc, ce era să facă? N-a dormit deloc în noaptea aia. S-a învârtit de pe-o parte pe alta, s-a ridicat din pat, s-a așezat la loc, s-a-ntins și pe podea spre dimineață, dar tot n-a reușit să afle unde greșise ea atât de rău, de nu-i dăduse nimeni nicio șansă.

Sursa foto: http://colectiacosticaacsinte.eu/