Nicolae ManolescuNicolae Manolescu
24.08.2020

Voioșia cu care am primit înfrângerea

Daniel Cristea-Enache: Și cu alegerea candidatului CDR la prezidențiale cum a fost?

Nicolae Manolescu: Văd că ți-ai pierdut răbdarea. Ce să fac dacă mi-ai pus prea multe întrebări în același timp? Reuniunea cu pricina din 1992 mi-a arătat, destul de curând după intrarea PAC în CDR, ce cutră e politica. Deși e vorba de un moment timpuriu, el a reprezentat o culme a ipocriziei care mi-a marcat viața în politică. În principiu, modul de alegere a candidaturii semăna cu acelea de la locale, când cu trierea candidaților la marile primării. În realitate, cele câteva luni care despărțeau evenimentele respective modificaseră semnificativ raporturile din CDR. PNȚ-CD își asumase rolul conducător și devenise intratabil.

Ca să înțelegi, prietene, cum reușiseră țărăniștii această lovitură, mai mult de imagine decât bazată pe realitate, trebuie să-ți schițez organigrama CDR. Conducerea așa-zicând executivă o dețineau cele cinci partide fondatoare, PNȚ-CD, PNL, PAC, PSDR (Sergiu Cunescu), UDMR, la care se adăugau două asociații, și anume Alianța Civică (AC) și Asociația Foștilor Deținuți Politici (AFDP). Restul formațiunilor care alcătuiau Consiliul CDR erau formațiuni minuscule, satelite ale PNȚ-CD, unele fără niciun membru înregistrat, doar cu un președinte, de pildă România viitoare a Siminei Mezincescu, partid declarat roialist, sau Partidul Ecologist condus de Otto Ernest Weber, anexă la propriu a PNȚ-CD, care-i garanta câteva procente pe listele acestuia. În aceste condiții, PNȚ-CD își asigura fără probleme voturile necesare pentru fiecare decizie. Președinții AC și AFDPR votau cu PNȚ-CD. Președintele AFDPR, Ticu Dumitrescu, era în același timp vicepreședinte al PNȚ-CD. Partidul lui Cunescu era prea neînsemnat ca să nutrească vreo ambiție de independență. UDMR-ul lui Domokos Geza își urmărea liniștit interesele, deși, trebuie să recunosc, nu se afla la remorca nimănui. Rămâneau PAC și PNL, care s-au și rupt la un moment dat de CDR, din cauza nesfârșitelor litigii, PAC, definitiv, iar PNL, revenind după patru ani de traversare a deșertului. (La revenire, PNȚ-CD nu l-a mai dorit printre cei șapte membri ai executivului. Am propus atunci să împart votul PAC pe din două cu PNL. Câteva luni de zile, două mari partide au avut o jumătate de vot, în timp ce altele, fără însemnătate, au beneficiat de un vot întreg. Multă vreme după aceea, Mircea Ionescu Quintus, președintele PNL, a recunoscut gestul nostru politic drept unul absolut inedit în viața politică românească.)

Reuniunea despre care m-ai întrebat a fost minuțios aranjată de PNȚ-CD. Fiecare partid și-a desemnat câte cinci reprezentanți care puneau întrebări candidaților (Ion Rațiu, independent, Emil Constantinescu, din partea PNȚ-CD, Sergiu Cunescu, din partea PSDR, eu însumi, din partea PAC, alții de care am uitat) și își votau preferații. Dată fiind componența CDR pe care ți-am descris-o, nu era niciun secret în privința rezultatului. Știam până și ce întrebări ni se vor pune și de către cine. M-am prezentat totuși conștiincios la reuniune, fără să nutresc nici cea mai mică speranță. Cu abilitatea obișnuită a lui Coposu în astfel de situații, PNȚ-CD și-a scos la înaintare două personalități, din care una nu făcea parte din partid, iar cealaltă conducea o formațiune diferită. Una era Doina Cornea, reprezentând AC. Întrebarea, previzibilă, cum spuneam, a fost: „În cazul în care deveniți președintele României, ce veți face cu monarhia?“ Am spus: „Vă rog să-mi iertați impolitețea de a vă răspunde la întrebare cu o întrebare: nu vă întreb ce ați face, dacă ați fi în locul meu. Cunosc răspunsul. Vă întreb cum ați face. Personal, n-am soluție: un referendum ar avea o urmare bănuită de toți, o nouă revoluție mi-ar displăcea din principiu, eu fiind reformist, nu revoluționar, iar la lovituri de stat, nu mă pricep, fiindcă n-am făcut armata“. Și mai puțină simpatie mi-a atras răspunsul la întrebarea lui Ticu Dumitrescu, reprezentând AFDPR: „Ce aveți de gând cu securiștii, torționari ai foștilor deținuți politici?“ Am răspuns fără să clipesc, deși perfect conștient de efectul vorbelor mele: „Îi voi da pe mâna justiției.“ Ticu Dumitrescu a exclamat, părând să se sufoce de indignare: „Pe mâinile unei justiții corupte?!“ Mi-am tăiat singur creanga de sub picioare: „Nu văd altă cale decât, dacă sunteți de acord, să chem din nou minerii să facă ei dreptate“. Nu știu dacă îți dai seama cum sunau vorbele mele într-o sală plină de monarhiști naivi și de foști deținuți politici plini de o justificată frustrare. Aflasem, fără să pot băga mâna în foc pentru adevărul faptelor, că la întrebarea Doinei Cornea, Emil Constantinescu ar fi răspuns, făcând și gestul cu pricina: „Mă voi scula de pe scaunul de președinte, cedând locul Regelui Mihai“. Știa el ce știa: cel puțin în ochii membrilor CDR din sală, scaunul pe care ședea era deja al președintelui țării.

Ce regie! N-am s-o uit toată viața, regretând amarnic că m-am pretat la joc. Nici măcar nu pot să pretind că nu bănuiam cum stau lucrurile. Ceea ce mi se pare ciudat astăzi este că nu mă simțeam câtuși de puțin marcat, nu atât de ratarea candidaturii, pe care nu mi-o doream cu adevărat (eram conștient că n-aș fi avut nicio șansă în fața lui Ion Iliescu), cât de faptul de a fi luat parte la un spectacol scrupulos aranjat dinainte. M-a însoțit acasă Nicu Țăranu, vice ­președinte ulterior al PAC, care se numărase printre cei cinci reprezentanți ai partidului în sală și care era uimit de voioșia cu care primisem înfrângerea. Zău dacă mă prefăceam!

Foto: Dinu Lazăr