La braț cu Cioran

Paris, 20 iunie 1997. Cimitirul Montparnasse. Cioran se odihnește aici de doi ani. Sub ploaia deasă, o doamnă stă lângă mormântul lui. Niciun gest, nicio mișcare. Doar privește în gol. Poate că-i aude vocea…

***

Totdeauna am fost atrasă de jurnale și memorii. Și nu pentru că voiam să aflu la ce oră își bea autorul cafeaua sau care-i erau celelalte obiceiuri zilnice, ci pentru a intra în atmosfera altor timpuri, a vedea lumea, oamenii și evenimentele prin alți ochi, a pătrunde în gândurile generate de un anotimp, un sentiment, o amintire.

„Amurg senin. Jurnal din exilul parizian (1997-2001)” de Sanda Stolojan, al treilea volum din seria jurnalelor publicate la Humanitas – paginile lui mi-au îndeplinit toate dorințele exprimate mai sus. Născută în 1919, primul an în care lumea credea că, în sfârșit, va trăi în pace, nepoata scriitorului Duiliu Zamfirescu a avut un destin agresiv de-a lungul căruia, totuși, și-a păstrat aceeași atitudine aristocratică, participativ-detașată, amar-zâmbitoare.

„Am visat astă-noapte un om care vindea lucruri vechi și care mi-a propus să cumpăr un album de fotografii de altădată.” Cam asta ne propune și nouă autoarea – să „cumpărăm” fotografii alb-negru și sepia ce surprind momente din viața ei, trecută sau prezentă. Iar noi le luăm, le privim și o ascultăm povestind.

Sanda Stolojan păstrează un ton echilibrat, înțelept, chiar dacă se simte pasiunea în fiecare cuvânt. Zilele ei se scurg într-un ritm inegal. Locul unde se află cea care scrie, oamenii din jurul ei, vremea, peisajul, situația politică a momentului, melancolia vârstei, experiența acumulată influențează lumina sau întunericul de pe fața memorialistei.

Implicată în egală măsură în viața politică și în cea culturală, ne face părtașii unor ani pe care, deși i-am trăit și noi aici, „acasă”, îi vedem cu alte lentile și sub o lumină diferită. Mai ales că sufletul ei de poetă proiectează descrieri lirice asupra fiecărei frunze sau adieri de vânt.

E o tihnă în slovele cărții ce poartă, însă, o greutate omniprezentă – poate cea a timpului care trece imanent, a oamenilor ce devin umbre, a amintirilor din ce în ce mai îndepărtate.

Iar Cioran o însoțește permanent, spiritul celor spuse, scrise sau gândite de el plutesc în viața ei și, implicit, în orele pe care noi le petrecem, indiscreți, citind acest jurnal. Niciodată „Emil”, doar „Cioran”. „El m-ar fi înțeles.”

Aproape că nu există filă în care numele lui să nu fie amintit – de prieteni, de presă, de cei care-l omagiază sau îl critică, dar, mai ales, de autoare. Și asta în condițiile în care indicele de nume din final are șapte pagini, indexând fiecare dintre personalitățile sau oamenii obișnuiți din Jurnal. Scriitori, diplomați, economiști, regi, jurnaliști, critici literari, politicieni, muzicieni, artiști plastici – toți sunt piese ale unui puzzle românesc și străin aflat, în aceeași măsură, sub lupa povestitoarei și sub fâlfâirile aripilor unui Cioran încă prezent.

„Datorez lui Cioran momente de lectură exaltantă care mă apropie de mine însămi, îmi descoperă prezența lucrurilor din jur, bune sau rele, devenite miraculoase datorită trecerii lor prin spiritul lui Cioran, care le-a fixat în cuvântul scris. Ce bine îl înțeleg pe Cioran: nimic nu-mi este străin la el (…)”

Exilul parizian, subtitlul jurnalului Sandei Stolojan, are o nuanță profund melancolică. „Mă aflam totodată într-o lume familiară și străină.” Așa cum, de altfel, s-a aflat întotdeauna, în pofida anilor plini petrecuți acolo, cu succese și lumină. Apăsarea a celor ce s-ar fi putut întâmpla „dacă”, a celor ce se desfășoară acum, a sentimentului că nu se poate schimba nimic răzbate dincolo de povestea adevărată de la sfârșitul secolului XX. Privirea autoarei este lucidă, dar nu poate înlătura nostalgia.

Nu numai umbrele oamenilor plecați o bântuie pe autoare, dar și cărțile care au însoțit-o în drumurile ei sunt o parte consistentă a vieții actuale. Revenirile ei se strecoară, astfel, prin bibliotecă, cu convingerea că „ar trebui să recitim toate cărțile pentru a ne putea descoperi pe noi înșine măcar diferiți, dacă nu mai copți.”

„Amurg senin” este un titlu care spune (aproape) totul – și despre conținut, și despre autoare, și despre epoca pe care aceasta o trăiește. O lume se stinge încetul cu încetul, „amurgește”, iar Sanda Stolojan o privește, în așteptarea clipei când lumânarea ei va pâlpâi pentru ultima dată. Nu există niciun zbucium, nicio revoltă – doar seninătatea cu care te uiți în urmă, fără emoția viitorului, „sub un soare de toamnă care mângâia obrajii, devenit deja o amintire a verii”.

Și pentru că pe parcursul întregii cărți merge la braț cu Cioran, tot el o ajută să pășească filosofico-liric mai departe: „Atracția aceea specială pentru sfârșitul lucrurilor, pe care o exprimă admirabil formula poetică a lui Cioran: Ora închiderii a sunat în grădinile lumii…”

***

Sanda Stolojan s-a născut la Bucureşti într-o familie de diplomaţi. Licenţiată în litere a Universităţii din Bucureşti, în 1962 s-a stabilit în Franţa ca refugiat politic. A fost interpreta oficială în relaţiile cu România a preşedinţilor Franţei, de la Charles de Gaulle la François Mitterand. Fondatoare a revistei literare Les Cahiers de l’Est, consacrată în special scriitorilor din Răsăritul Europei, cenzuraţi în ţările lor din motive politice. Între 1984 şi 1991, Sanda Stolojan a fost preşedintele Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, cu sediul la Paris. În 1989 a fost distinsă de American Romanian Academy cu Diploma de Onoare, pentru activitatea sa închinată apărării drepturilor omului. În exil, Sanda Stolojan a publicat poezie şi proză în reviste româneşti din Occident: Limite, Ethos, Fiinţă românească, Revista scriitorilor români. A scris de asemenea cronici literare şi eseuri în Journal de Geneve, Esprit, Cahiers de L’Est, Le Monde, L’Alternative, Lettre Internaţionale, ARA Journal etc. Poezii în franceză publicate în revistele: Revue de Belles-lettres (Geneva), Creation şi Polyphonies (Paris). Volume de versuri apărute la Editions Rougerie: Dans les Brisures (1982), Sur les abimes verts (1985), Bruine de nulle part (1993). În limba engleză a publicat o monografie Duiliu Zamfirescu în colecţia Twaine World Authors (Boston, 1980). A tradus în franceză Lacrimi şi sfinţi de Emil Cioran (Des larmes et des saints, Editions de l’Herne, 1986) şi poezii de Lucian Blaga cuprinse în antologia L’etoile la plus triste (Editions de la Difference, 1992).*

*informaţii de pe humanitas.ro

(sursa foto cover: rfi.ro)