Odilia Roşianu
Aşa, nu prea bine cum arată România de azi, trăim totuşi perioada cea mai bună din istoria ţării. (Lucian Boia)
Într-un text găsit de curând am sesizat două lucruri care se contraziceau în profunzime: unul era faptul că românii sunt consideraţi cei mai autocritici dintre popoarele europene; al doilea spunea răspicat cum că românii se apreciază ca fiind cei mai buni de pe planeta asta. Veţi spune că autorii textului erau nepregătiţi sau că sursele citate nu prezentau încredere. Şi poate că aveţi dreptate.
Nu m-am oprit aici – am început să mă uit în jur (nu numai la persoanele prezente, ci la toate cele perindate de-a lungul vieţii mele) şi dreptatea era cea a… contradicţiei. Da – cei din jurul meu sunt cei care-şi ponegresc cel mai tare ţara şi compatrioţii. Şi da – cei din jurul meu cred că românii sunt „cei mai cei”, şi asta din vechime.
Într-o ţară deja numită „a dezbinării”, eventualitatea de a fi de acord în vreo problemă, cât de mică, pare imposibilă. Taberele „certăreţe” sunt formate: bugetarii cu privaţii; profesorii cu părinţii; medicii cu toată societatea; politicienii de stânga (!) cu cei de dreapta (!!); „proletarii” cu „tefeliştii”; tinerii cu pensionarii; scriitorii cu criticii literari; intelectualii cu pesediştii; „dacopaţii” cu „europenii” ş.a.m.d. Prin urmare, mi se pare normal să se certe şi pe un subiectul atât de„arzător” – românii sunt cei mai buni versus românii sunt cei mai răi.
Cu ani buni în urmă, Lucian Boia a hotărât că el vrea să vadă istoria cu alţi ochi. Să analizeze toate posibilităţile, fie ele reale sau imaginare. Să încerce să nu fie influenţat de nici un „interes” diferit de cel strict ştiinţific. În jurul lui, românii s-au „dezbinat” din nou – pro Lucian Boia şi contra lui Lucian Boia. Cu pasiune, fireşte, şi de o parte şi de cealaltă. Lipsiţi de orice obiectivitate. Cu citate trunchiate, fără răbdarea acribiei. Amuzant este faptul că ambele tabere au acelaşi motiv: Boia „dă în români – bine face!” alături de Boia „dă în români – inadmisibil!”. Iar amuzamentul vine tocmai pentru faptul că istoricul cu pricina se dovedeşte a fi, de fapt, unul dintre cei mai oneşti patrioţi, în ciuda cuvântului care e privit ca desuet.
Aş putea argumenta cu oricare dintre cărţile lui, analizate de-a lungul timpului şi de o tabără şi de cealaltă, dar azi, acum, în debutul lui 2019, consider că „De la Dacia antică la Marea Unire. De la Marea Unire la România de azi” (Editura Humanitas, 2018) este cea mai potrivită momentului.
Dimensiunea volumului pare, la prima vedere, redusă comparativ cu ampla parte de istorie care e luată în calcul, dar el nu reprezintă o lecţie de istorie, în care să se aprofundeze toate detaliile cronologiei spaţiului pe care-l locuim. Autorul a ales reperele esenţiale nu numai în formarea statului român, ci şi în disputele care dăinuie peste veacuri în mintea românilor şi a celorlalţi din jur.
Lucian Boia precizează (ca întotdeauna, de altfel) că, în ceea ce priveşte începuturile dacice, daco-romanice ş.a., „avem de-a face cu construcţii istoriografice, şi nu cu adevăruri de necontestat”. Şi că orice e posibil, oricare „adevăr” poate părea de necontestat, iar istoricul, la un moment dat, are dreptul să se joace, evitând, totuşi, să cadă într-un penibil iremediabil.
În disputele teritoriale, interminabile, apare frecvent întrebarea „Cine are dreptate”. Iar Boia, cu umorul lui fin, nu ezită să răspundă: „Românii, ca întotdeauna, am fi tentaţi să spunem. Poate că şi au dreptate. Dar nimeni nu are cum să verifice dacă au sau nu au.” Mai mult, observă că, în opinia unor istorici „patrioţi”, „varianta adevărată este întotdeauna cea care ne favorizează pe noi.” Şi continuă cu întrebări esenţiale, care pun punctul pe i: „Dar chiar ne favorizează? Cu ce ne-o fi favorizând? Poate doar pentru a nu fi luaţi în serios, ca istorici, dincolo de hotarele României? Ajunge să ne convingem noi pe noi înşine?”.
Practic, provocarea la adevăr şi la gândire reprezintă scheletul cărţii. Iar drumul este plin de farmec şi de parfum. Începe în Dacia, fireşte (după cum aflăm încă din titlu). Bornele pe lângă care ne poartă Boia parcă sunt şi nu sunt cele ştiute dintotdeauna. Istoricii citaţi sunt şi nu sunt credibili. Oglinzile aduse în faţa ochilor sunt şi nu sunt limpezi. Totuşi, nesiguranţa este doar a noastră, nu şi a autorului al cărui prim scop este acela de a readuce credibilitate pentru afirmaţiile şi cercetările istorice româneşti din mileniul III.
Nu degeaba sunt aduse în discuţie toate punctele „dureroase”, toate nodurile care stau, parcă, în gâtul multora, fără să-i lase să-şi „mestece” cunoştinţele în linişte şi cu obiectivitate, nenumăratele aspecte controversate care stau în calea maturizării noastre. Tonul lui este calm, uneori ironic, dar niciodată răutăcios, cu atât mai puţin condamnabil. Se observă, în primul rând, respectul pentru adevărurile verificabile şi groaza de extremisme sau contradicţii care numai bine nu (ne) pot face. Apoi, în ciuda glumelor presărate de-a lungul paginilor, autorului i se zăreşte tristeţea pentru nerealizările şi greşelile noastre, combinată cu speranţa, chiar şi nejustificată uneori, că vom fi călăuziţi şi de altceva, nu numai de norocul care, să recunoaştem, a însemnat de multe ori în istorie un avantaj enorm pentru România. Câteodată se înfăţişează ca un chirurg care ar vrea să opereze ţara fără anestezie. Altădată, ca un judecător ale cărui sentinţe sunt dure, fără sentiment. De cele mai multe ori însă, istoricul se confundă cu „pacientul”, cu „acuzatul”, iar atunci scoate din mânecă puţinii aşi care ne-au ajutat să supravieţuim de-a lungul secolelor.
Vreau să supun atenţiei cititorilor acestor rânduri doar două aspecte ale monologului lui Lucian Boia, fără a le comenta. Primul se referă la cât de unitar, de „pur” ne dorim să apară statul român, fără să ne gândim (din nou!) la ceea ce ne-ar avantaja pe termen lung: „Cândva, puritatea rasei părea să fie calitatea cea mai preţioasă a unui popor. De aceea, şi românii au vrut să fie exclusiv daci sau romani sau, în sfârşit, daco-romani. Astăzi însă, ceea ce ne poate face interesanţi şi chiar unici în spaţiul european este complexa sinteză etnică, lingvistică şi culturală din care a rezultat poporul român (poate asta explică şi marea adaptabilitate a românilor, uşurinţa cu care au preluat cele mai diverse modele culturale).”
Al doilea are în vedere idealizarea perpetuă a epocii interbelice, neluând niciodată în considerare toate aspectele acesteia şi nedorind să ne asumăm (şi să nu mai visăm la) greşelile flagrante de atunci, pentru a nu le mai repeta: „Un mit e pe cale să se destrame: acela al excelenţei perioadei interbelice. Ne-a orbit strălucirea intelectuală a epocii, efervescenţa creatoare manifestată în cele mai variate domenii.” Dar analizând diferitele aspecte ale vieţii socio-politice, Boia observă inclusiv faptul că „ democraţia a mers cam şchiop, atât cât a mers. Alegerile, în principiu libere (pe baza votului universal masculin), s-au făcut aproape de fiecare dată sub presiune guvernamentală”.
Capitolul dedicat „recordurilor negative” este unul teribil de amar. „Plouă asupra României cu recorduri negative.” Enumerarea şi analizarea acestora întristează, dar, în acelaşi timp, poate da şi un impuls celor care au şi inteligenţa de a citi cu obiectivitate, şi puterea de a crea ceva: procentul de populaţie rurală, cel mai mare din UE; toaleta din fundul curţii care „e pe cale să devină un soi de brand românesc”; consumul cel mai scăzut de carte şi analfabetismul funcţional; „patria doctoratelor” – din păcate, puţine dintre ele care aduc o contribuţie reală în domeniul respectiv (pentru a nici nu ne mai referi la cele plagiate); închisorile; infrastructura; spitalele; „sărăcia extremă”; corupţia; şi, nu în ultimul rând, recordul îngrozitor de a fi o ţară de emigraţie.
Pentru concluzie, voi ceda cuvântul tot autorului, nu înainte de a repeta că, în opinia mea, Boia este un patriot şi, mai ales, că fiecare îşi iubeşte în felul lui ţara. Totul este să fie sincer.
„România riscă să dispară încetul cu încetul, şi nu în urma unei agresiuni din afară (ruşii, ungurii…), ci din motive strict autohtone. Când milioane de oameni pleacă din ţară, ar trebui să fie un semnal de alarmă. Nimeni nu poate fi obligat să-şi rateze viaţa numai din dragoste pentru România (…) România seamănă tot mai tare cu o maşină dereglată. Îşi va reveni oare?
Cu ţara pe care o avem, luând în considerare datele ei naturale, s-ar fi putut face minuni. În fapt însă, românii nu reuşesc să se desprindă de o istorie în cel mai bun caz mediocră, în care nereuşitele se adună într-un cortegiu nesfârșit.”
