Calvarul unei prietenii

David Shields spunea că orice este procesat de memorie devine ficţiune.

Putem începe cartea de azi cu citirea notei autorului prin care acesta precizează că totul, dar absolut totul, este ficțiune și vom observa că afirmația este contrazisă, de fapt, de rândurile de pe coperta a IV-a unde ni se comunică și despre cine este vorba, și faptul că este o biografie romanțată a respectivului personaj real. Independent de orice, eu l-am privit ca pe un roman, deoarece asta este ceea ce Saul Bellow și-a dorit.

Între un jurnal mai mult sau mai puțin involuntar și biografia solicitată de un prieten care știe că va muri curând, „Ravelstein”, căci despre el este vorba, a devenit o poveste cu și despre oameni, adică (și) despre noi.

Volumul apărut în 2000, a fost tipărit la editura Polirom în trei ediții (2001, 2008, 2015), dovedind impactul imens pe care l-a avut asupra cititorilor. În economia de piață, nu cred că vreun editor și-ar permite să tot publice o carte care nu se vinde, indiferent cât de importantă ar fi imaginea „intelectuală” a companiei culturale pe care-o conduce.

În general, îmi place să folosesc creionul atunci când citesc. În cazul multor cărți însă, unealta mi se pare total inutilă. Și nu din cauză că aș considera că nu e nimic de subliniat, ci pentru că, pur și simplu, totul ar putea fi subliniat. De obicei, mi se-ntâmplă acest lucru la autorii ruși, dar, de data asta, am simțit același lucru și la romanul lui Saul Bellow. Și nu întâmplător, dacă ne amintim că el se trage dintr-o familie de evrei emigrați (tot) din Rusia.

Mă-ntreb dacă pot să dau o definiție sau să fac o încadrare pentru „Ravelstein”. Mi s-a părut că este o carte despre prietenie, în primul rând. Fiecare amintire, gând, întâmplare, poveste reprezintă tot atâtea dovezi ale duioșiei naratorului. Dar și ale obiectivității lui.

Un prieten (sau Prietenul, mai exact), învins de o boală fără vindecare, îl roagă pe autorul nostru să scrie o carte despre el, considerându-l singurul capabil să ducă la bun sfârșit un asemenea proiect. Nu-i dă niciun fel de indicație, nu precizează dacă să fie laudativă sau nu. Pur și simplu, dorește o (nouă) urmă care să rămână pentru vremurile când el nu va mai fi.

În ciuda timpului lung petrecut împreună, demersul nu prinde contur, nu se cere scris (sau nu se lasă), iar personalitatea potențialului erou al biografiei solicitate scapă printre degete, devenind din ce în ce mai dificil de pus între două coperte. După moartea lui Ravelstein, „provocarea de a-l portretiza se transforma încetul cu încetul într-un calvar”. O obsesie ce crește în autor ca o pânză de păianjen și-l face să creeze această poveste. Sau, mai exact, s-o recreeze, cu privirea întoarsă peste umăr. Situații, replici, teorii năvălesc și, din caruselul unde părea că mai era doar autorul, răsare permanent prietenul pierdut.

Trecând de subiectul prieteniei, se ajunge într-un labirint al ideilor despre umanitate. Nimic din ceea ce este omenesc nu le este străin, ca să-l parafrazez pe Terentiu. Și tocmai de aceea consider cartea un omagiu adus unui creier care pune totul la îndoială, gândește tot ceea ce se poate gândi, ironizează și analizează fiecare aspect al vieții și pătrunde dincolo de ceea ce se vede sau ce se simte, cu o acuratețe care ne sperie de multe ori. Deoarece lui Abe Ravelstein „îi plăcea să vorbească și să gândească în timp ce vorbea, se lăsa pe spate pentru ca fluxul ideilor să-l scalde – perora, examina, dezbătea, semnala greșeli, celebra principii de bază, amesteca limba lui greacă cu o traducere fluentă, bâlbâindu-se sălbatic, râzând în timp ce-și presăra expunerile cu glume evreiești”. În plus, întotdeauna „vorbea cu pesimismul caracteristic evreului”, în timp ce era un bon viveur.

Ceea ce se întâmplă și se vorbește de-a lungul paginilor ar fi în întregime de reținut, de recitit, de comentat, de discutat. Autorul, năpădit de baia de cuvinte și idei în care se scăldaseră împreună, chinuit de remușcările apărute deoarece nu se ținuse de promisiune, recunoaște că „au fost momente când pur și simplu nu știam ce să fac cu aceste confidențe ale lui.” Profesorul era un torent greu de pus între niște limite, aproape imposibil de prins. Viață și moarte, război sau pace, inteligență și prostie, ură și iubire – se revarsă ca o avalanșă peste autor, la o simplă apăsare pe butonul memoriei. Mai ales moartea care pândește din orice unghi ar privi. „La vârsta mea avansată, fiecare al treilea gând ar trebui să se îndrepte către moarte.” Iar penița autorului este cu atât mai ascuțită cu cât reușește nu doar să consemneze, ci și să clarifice, să atragă, să disece, fără să percepem vreun efort sau vreo piedică.

În 2005, la dispariția lui Saul Bellow, Antoaneta Ralian cita în „România literară” tot din „Ravelstein”, al 13-lea și ultimul roman al acestuia: „De mult am adoptat hotărârea de a muri de moarte naturală, ca tot omul. La viaţa mea am văzut mulţi oameni murind, aşa încât sunt pregătit. Poate că am ţesut prea multă ficţiune în jurul gropii – frigul şi umezeala din mormânt. Poate că am imaginat prea multe detalii legate de moarte şi poate că sunt prea ataşat – anormal de ataşat – de morţii mei… O persoană raţională nu şi-ar da întâlnire cu morţii în zona crepusculară…”

Pentru că însuși Ravelstein (sau Allan Bloom) a spus că „un om trebuie să fie în stare să asculte și să suporte tot ce se poate spune mai rău despre el”, Bellow nu va ascunde nimic, chiar dacă ar dăuna unei imagini perfecte a renumitului (și decedatului) profesor. Nu aplică regula „despre morți, numai de bine” pentru simplul fapt că nu noi suntem cei în măsură să hotărâm ce e bun sau rău. Îl arată așa cum a fost, cu o precizie de chirurg atent la orice detaliu – un creier ieșit din comun, găzduit de un trup supus oricăror greșeli (sau tuturor greșelilor), dar influențat de multe ori și de un suflet cu doruri și tristeți, aflat între izolare și libertate. „Provocarea pe care ți-o aruncă libertatea de azi sau combinația dintre izolare și libertate, cu care te confrunți azi, este aceea de a te inventa pe tine însuți. Pericolul este că, din acest proces, poți răsări ca o creatură nu pe de-a-ntregul umană.”

După lectura acestei cărți, și cititorul va simți că s-a reinventat puțin. Dar va spera, totuși, că a rămas o creatură pe de-a-ntregul umană.

***

Saul Bellow s‑a născut în 1915 la Montreal, într‑o familie de imigranţi evrei din Rusia. A urmat cursurile Universităţii din Chicago, ale Universităţii Northwestern şi pe cele ale Universităţii din Wisconsin, luîndu‑şi licenţa în sociologie şi antropologie. A fost lector la Universitatea Princeton şi la Universitatea din New York, apoi profesor asociat la Universitatea din Minnesota. În 1943 pleacă la Paris cu o bursă Guggenheim. Este membru al Naţional Institute of Arts and Letters. A cîştigat de trei ori prestigiosul National Book Award pentru Aventurile lui Augie March (1953), Herzog (1964) şi Planeta domnului Sammler (1970), performanţă unică în istoria literaturii americane. În 1975, a cucerit Premiul Pulitzer pentru Darul lui Humboldt, iar în 1976 a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Un an mai tîrziu, i se decernează Medalia de Aur pentru român, acordată la fiecare şase ani de Academia Americană şi Naţional Institute of Arts and Letters. În 1984, a primit de la preşedintele francez François Mitterrand titlul de Comandor al Legiunii de Onoare. În anul 1990 i‑a fost conferită National Book Foundation Medal pentru contribuţia deosebită la dezvoltarea literelor americane.

Saul Bellow a debutat cu o nuvelă în paginile revistei Partisan Review, în 1941. I‑au urmat romanele Hoinarul (1944), Victima (1947), Aventurile lui Augie March (1953), Trăieşte‑ţi clipa (1956; Polirom, 2002, 2013), Henderson, regele ploii (1959; Polirom, 2007), Herzog (1964), Planeta domnului Sammler (1970; Polirom, 2008), Darul lui Humboldt (1975; Polirom, 2003), Iarna decanului (1982; Polirom, 2005, 2011), Ravelstein (2000; Polirom, 2001, 2008, 2015), precum şi mai multe volume de nuvele, eseuri şi memorialistică.*

*informații de polirom.ro

(sursa foto cover: ExpressPress)