Odilia Roşianu 
Într-o lume literară ideală, cineva ar veghea pentru ca toate volumele care ajung la cititori să aibă o valoare de necontestat, iar autorii lor să fie unii cu şanse de a rămâne într-o istorie, fie ea şi virtuală, a literaturii mondiale.
Cum suntem departe de o lume ideală, nu numai în domeniul literar, dar în orice aspect al vieţii noastre, sunt tipărite toate felurile de scrieri – poezii, proză scurtă, romane, eseuri, biografii, memorii –, indiferent de calitatea acestora. Mai ales într-o industrie unde îţi poţi finanţa şi singur publicarea creaţiilor inestimabile. A ajuns chiar să se pufăie dezaprobator şi să se dea uşor ochii peste cap când se află că nu ai şi tu, acolo, o cărticică măcar, apărută la o editură cât de mică. Nu m-aş mira să constatăm că pădurile noastre dispar în egală măsură din cauza contractelor cu austriecii şi a tipăririi de volume (sub)mediocre.
Iniţial, când am demarat exprimarea publică a părerilor mele de cititoare, nu intenţionam să scriu despre cărţi slabe – pe de o parte, pentru că reuşeam să le abandonez destul de repede după ce-mi dădeam seama că nu sunt pe placul meu; pe de altă parte, mi se părea mai util să recomand şi să susţin cărţi frumoase, bine scrise, decât să arunc cu pietre în unele apariţii care ar fi trecut, mai mult ca sigur, neobservate de public.
De multe ori însă, socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg, iar două cărţi m-au enervat atât de tare (da, le-am citit pe ambele până la sfârşit!), încât consider că este obligatoriu să avertizez cititorii să nu fie amăgiţi de tematică şi „îmbrăcăminte”. Mai ales că volumele respective au fost vândute în folie, deci era imposibil să vezi, de fapt, „leopardul” ascuns.
Marketingul şi-a făcut treaba: este vorba despre o colecţie care poate „face bani” – COLECŢIA REGALĂ; concepţia coperţilor are distincţie, iar promisiunea titlurilor îl poate face pe orice pasionat de istoria casei regale româneşti să cumpere instantaneu volumele. Mai mult, respectiva colecţie este prezentată de Dan-Silviu Boerescu, un nume destul de activ în lumea editorială. Nu mai pun la socoteală amplasamentul bun şi aspectul atractiv al standului de la Gaudeamus al editurii Integral. Plus prezenţa de spirit şi simţul umorului al celor care lucrau acolo.
Nu mai ştiu cine spunea „pas d’illusions, pas de désillusions” şi aşa ar fi fost şi în acest caz, dacă nu aveam prea mari speranţe, probabil.
Cele două volume din colecţie, cumpărate de mine, au fost „Principele Nicolae. Teorii ale conspiraţiei” şi „Născută să iubească. Maria – cea mai frumoasă Regină a României”. Da, recunosc – titluri (născute să fie) comerciale. 🙂
Este vorba despre o lectură de aproximativ 110-120 de pagini pentru fiecare, unde găsiţi tot ceea ce se poate descoperi (şi) pe net. De altfel, „lămuririle bibliografice” (cum se intitulează originala bibliografie a colecţiei) încep cu două pagini de link-uri mai mult sau mai puţin onorabile, culminând cu fraza „foarte multe informaţii preţioase am cules din enciclopedia online Wikipedia (https:/ro.wikipedia.org/)”. După care sunt înşirate o serie de cărţi, unele valoroase cu-adevărat, apărute din 1924 până în 2018. Problema noastră este că autorul „prezentator” al colecţiei nu ne zice exact ce informaţii a luat şi de unde, deoarece „nefiind o lucrare ştiinţifică (vreo teză de doctorat), nu am inclus note în subsolul paginilor în care să precizez data şi locul unde au apărut fragmentele citate, ci doar am marcat preluările din presa scrisă şi online cu ghilimele, spre a nu îngreuna/complica inutil lectura.” Poftim?!?
Adică, gândeşte DSB, vă spun că am citat de undeva, dar nu e nevoie să vă bateţi voi capul (cu şuviţe blonde sau nu) să aflaţi de unde, deoarece aveţi şi alte lucruri mai importante de făcut. Poate să gătiţi, de exemplu… Oricum, în opinia coordonatorului colecţiei, nu prea are mare importanţă dacă citatul este din memoriile lui Constantin Argetoianu sau de pe site-ul wowbiz.ro – important e să nu ne „complicăm inutil lectura” volumelor de o inestimabilă valoare teoretică şi practică (oamenii trecuți de 45 de ani ştiu la ce se referă sintagma subliniată de mine).
Ok, să zicem că trecem şi peste această „scăpare” plină de bunăvoinţă, legată de citările care ar trebui să se regăsească întotdeauna precizate în note de subsol sau în bibliografie, şi să observăm conţinutul propriu-zis al volumelor. Poate, într-adevăr, citatele în sine nu au o atât de mare importanţă (!), dar valoroase şi deschizătoare de întrebări vor fi comentariile, gândurile, asocierile, ipotezele autorului care s-a încumetat să păstorească o asemenea colecţie. Ei bine, surpriză: nu există aşa ceva. Cel care „prezintă” această colecţie îşi apără cu cinste funcţia autoacordată, de „prezentator”. Prin urmare, vine la microfon, ne face cu ochiul şi ne „prezintă” protagoniştii, adică „citatele” – semnul cel mai frecvent de punctuaţie din respectivele cărţi fiind, cred, ghilimelele. Şi când nu sunt ghilimele, avem tot „prezentări”, de genul „spunea un contemporan” sau „povestea un apropiat al curţii regale” – dar şi asta, nu încape îndoială, este tot pentru ca să nu ne „îngreuneze/complice inutil lectura”, fiind o grijă suplimentară a coordonatorului faţă de cititorii lui fideli.
Ce sens ar avea, nu?, să comenteze el în vreun fel părerile contemporanilor nenumiţi sau cele exprimate pe Wikipedia? Important este că ni le-a „legat” cap la cap într-o colecţie dezlânată, pentru eterna cultivare a noastră.
Totuşi, să nu fim (prea) răi – poate nu are niciunul dintre noi timp sau chef să caute toate informaţiile publicate pe hârtie sau online de-a lungul deceniilor şi, iată, avem acum prilejul să le descoperim şi să le păstrăm în rafturile bibliotecii noastre. Dar mai apare o problemă majoră care reflectă o lipsă crasă de respect faţă de cei care au cumpărat cărţile cu bani câştigaţi cinstit. Este vorba despre faptul că fiecare informaţie se repetă de cel puţin două ori pe parcursul volumului, cu aceleaşi cuvinte, fiind sau nu potrivită reapariţia „citatului”. Probabil a considerat necesară această manevră, având în vedere că repetiţia este mama învăţăturii.
Lăsând gluma la o parte, este foarte trist ceea ce se desprinde din citirea şi analiza acestor părţi ale Colecţiei Regale de la editura Integral. Lipsa de profesionalism, de interes pentru a dărui pagini de calitate cititorilor reprezintă nu doar o notă proastă pentru autor sau pentru editură, ci şi o dureroasă palmă pe care o primim noi, cei care dorim să citim cărţi bune pe care să le plătim, în vederea susţinerii pe mai departe a fenomenului literar din ţara noastră. Pe lângă cei care laudă cărţi proaste şi ne induc în eroare doar pentru câteva avantaje minime pe care le capătă din partea editurilor, iată că apare o nouă categorie de „înşelători” – cei care nu-şi bat capul, din punctul de vedere al conţinutului, cu materialele „livrate” către cititori, fiind atenţi doar să aleagă un titlu atractiv şi o copertă relativ distinsă. În rest, pot să facă o adunătură de citate culese de pe net, să le pună de mai multe ori şi, apoi, să iniţieze o colecţie de care, sincer, poate am fi avut nevoie, măcar de dragul unor reîntoarceri în istorie, pentru a descoperi poveşti adevărate cu regi, regine, prinţi şi prinţese.
N-a fost să fie.
