Camelia Radulian
E iarnă şi în casa noastră pluteşte tăcerea. Miroase a camfor, a lavandă, a aer învins şi a căldură de aragaz, aşa cum îmi amintesc mirosind cândva camerele mătuşilor mele văduve şi foarte bătrâne. Aşa miroase, cred, începutul de moarte. Tu taci. Tac și eu.
Dacă aş fi avut înţelepciunea să ţin un jurnal şi să notez în el cu exactitate toate întâmplările unice ale vieţii noastre, aş fi ştiut, dragule, că pe lângă ziua în care ne-am atins pentru prima oară mâinile, pe lângă noaptea în care am făcut prima oară dragoste, şi pe lângă zilele în care ni s-au născut pruncii, aş fi adăugat tăişul adânc al clipei în care iubirea ta a început să plece, iar iubirea mea a început să se stingă. Până la infama secundă în care am înţeles că ţin în braţe un străin adormit în hainele austere ale indiferenţei, şi până la clipa în care şi tu, la rându-ţi, ai ţinut prima oară în braţe o datorie, iar mai apoi o resemnare, nu o femeie pe care ai adorat-o cândva până la tremur.
Răvășitor cum sapă timpul toate câte trec prin noi, cum ară şi dezveleşte, şi înveleşte la loc, şi răstoarnă de-a valma brazde întregi de simţiri, cu sânge cu tot, cu păreri de rău, cu plecări, prăbuşiri şi nebăgări de seamă! Uităm… Viaţa ne-o uităm şi ea ne uită, asemenea, cuminţiţi şi blazaţi, cum stăm, iată, pe o canapea, așteptând să treacă orele şi zilele, şi să se repete apoi, iar şi iar, la nesfârşit!…
În lumina asta de veioză mică, mâinile mele au pielea ofilită, iar ridurile frunţii tale sunt mai adânci şi mai aspre decât în bătaia soarelui. Ai îmbătrânit mult. Amândoi, de fapt. Şi mi-e milă. Mi-e frică. Stăm pe aceeaşi canapea veche şi doar picioarele ni se ating, neutru cumva, deşi ne-am cuibărit fiecare în colţul lui ca într-un univers umil, care ne e, de multă vreme, de ajuns ca să ştim cât suntem de singuri în doi.
Dacă aş pleca acum cu un tren în zăpezi infernale şi nu m-aş mai întoarce niciodată, probabil nu ai observa, aşa cum ești acum încremenit cu telecomanda în mână, respirând greoi, apăsat de povara propriei cărni, revărsat peste conturul tău de bărbat, odinioară zvelt și tulburător.
Mi-ai adus un ceai şi medicamentele mele de inimă. Bombănind. Ai lăsat vraişte bucătăria, ca de obicei, şi ai spart un pahar. Ai măturat cioburile. Te-am auzit tuşind sec şi mormăind „la dracu, iar ai umplut bucătăria asta cu buruieni!” Eu știu, nu ţi-au plăcut niciodată florile mele. Nici perdelele. Nici cuverturile mele albe şi nici perinile înşirate pe fotolii. Între noi s-au căscat mereu prăpăstii din nimic, deși eu am visat mereu că aș putea fi din nou fericită lângă tine dacă aș auzi măcar un singur cuvânt din sutele de cuvinte la care tânjeam și pe care le auzeam spuse de alți bărbați femeilor lor. Dar cuvintele acelea nu au venit niciodată, deși, poate, mi le spuneai în gând, iar eu, dragule, am îmbătrânit și m-am veștejit așteptându-le.
Ai schimbat în scârbă programul pe un film prost, cu poveşti tandre de dragoste, în care se plânge mult şi se trăieşte neverosimil, pentru a-mi face mie pe plac – spui, dar eu ştiu că şi tu ai nevoie de povârnișul lacrimilor, pe dinăuntru. O să mori trufaş, deși ești la fel de învins ca mine. Eşti om. Ai inimă fragilă. Uneori bate a sfârșire. Pielea ta miroase a lemn putred, mai ales în somn. Ai riduri, tensiune şi colesterol. De câteva ori era să te pierd. M-ai durut atunci mai mult decât orice boală de pe pământ și m-ai înfrigurat a disperare. Dar tot atunci m-am gândit păgân la eliberarea mea.
(sursa foto: grendelordarcy.files.wordpress.com)
Spui scârbit „ce tâmpenie de film!”, uitându-te la mine cu un fel de complicitate, dacă nu cumva şi cu un iz de reproş. De fapt, eşti singur. Ai vrea să vezi în ochii mei măcar puţin din dulceaţa care te topea demult, măcar ceva din prospeţimea fetei cu piele de crin şi talie de vioară, care am fost cândva și care ţi-a ameţit sângele, dar te izbeşti acum de mine ca de un zid de frig, urâțenie şi acreală. Dincolo de epava care am ajuns, stă încă orgoliul femeii care nu ar putea să te împartă sau să te piardă vreodată, cum nu ar putea să îşi piardă urletul, sinele şi otrava. În noi doi sunt azi doar niște străini care se dispreţuiesc amarnic, bieți învinși care s-ar ucide pentru a se reînvia, dacă nu cumva ar muri în fiecare zi fără celălalt.
De multă vreme ne hrănim puținul cu puţin. Tăcem împreună despre o viaţă întreagă, dar mai ales despre iubirea aceea din care am ieşit înfrânţi de nişte vise prea mari sau poate de un destin prea mic pentru a putea să ne încapă pe amândoi. Abia mai avem loc în propria noastră plictiseală. Uneori, când nu ne spunem ore în șir nimic și aerul aproape încremeneşte sub tavan, ca sub un cer fără sfinţi, eu ştiu că ne refugiem, de fapt, în amintiri din vremurile în care am iubit fiecare pe altcineva, crezând atunci că Dumnezeu ne mai dă o şansă, în anii aceia în care ne-am scurs, ne-am chinuit, ne-am otrăvit şi am ars de vii pentru nişte oameni care au plecat și ei din viețile noastre și ne-au lăsat sângerând și la fel de pustii ca înainte de a fi venit, dar chiar şi aşa, ce frumos dezastru ne-a traversat nouă, dragule, speranţa naivă că timpul nu ruinează cele mai fabuloase iubiri, deşi el macină tot, până şi lehamitea noastră unul față de altul, până şi pumnii cu care ne-am izbit de atâtea ori a revoltă pereţii sufletului, până şi urletele care răsunau uneori între noi, şi săgeţile negre ale ochilor, şi mânia, şi spaima că ne vom pierde definitiv unul de altul, ca şi groaza că vom ajunge să ne trăim împreună zilele, până la capătul vieţilor noastre. Şi iată-ne aici și acum, tremurând uneori la gândul că vom fi părtaşi la îngropăciunea celuilalt.
Eu cred că ar fi trebuit să ne tatuăm pe suflet ziua în care am început să ne iubim deznădăjduit și mai puțin ca în ziua de dinainte. Era toamnă și mergeam alături de umărul tău, pe stradă, şi, pentru prima oară, prin palmele mele a trecut vântul, fiindcă tu ai uitat să mă ţii de mână. De degetele pe care obişnuiai să mi le împleteşti cu ale tale când ieşeam din casă, s-a atins o frunză căzând. Atunci am ştiut, pentru prima dată, că atingerea ta îmi poate lipsi.
Scriu ziua aceea de început de sfârșit într-un jurnal pe care nu îl vei citi niciodată, dragule. Dar nu pe o foaie obişnuită, pe care ar putea să o şteargă timpul, ci direct pe sângele meu, şi o duc mai departe, cum îţi duc numele.
Tu uită-te încă lângă mine la un film, nu bănui nimic, nu crede că totul s-a stins, atinge-mi picioarele în treacăt, să ştiu că încă eşti aici și al meu, să nu mă prăbuşesc fără tine, ai grijă să nu uiţi să respiri greoi şi să treci ursuz prin bucătărie, aducându-mi mie ceaiul fierbinte şi dispreţul tău rece, şi sentimentul că am eşuat amândoi într-o viaţă tristă, trăită frumos, superb chiar, pe muchia fragilă a perfecţiunii.
