Camelia Radulian 
când luna atinge marginea iazului
ce tânguire ascunde salcia mea înaltă?
cine eşti, vuiet,
să-mi tremuri apele bălţilor
unde se-ascund vrăjitoarele
până la descărnare cu
umbra fratelui mort
În zăngănitul armelor
din sângele cărora
stirpea mea de războinici
își colora trandafirii suavi
și putredele răni purtate la costum
pe când femeile lor mureau așteptându-i
prin ogrăzile cu vipere, gutui, rugină şi petunii.
iată cât de înaltă e luna acum.
eu cred că o moarte tocmai pleacă în vârful picioarelor
din zidul care mă ține.
