Verdele de rămas-bun

Din poienele uitării, iarba nopții, tot mai mult
și mai mult, din altă vreme, și mai stins,
din partea stângă,
s-a ascuns foșnind sub praguri
și sub somn de toamnă lungă.

Și, trecându-mi iar câmpia peste vis,
în astă seară,
iar fântâna – peste ochii
plini de cețuri și de ploi,
nefiind, te-ai strâns din colburi
și mi-ai înțeles chemarea
anilor de dinainte,
anilor de dinapoi.

Hai! ai zis, vara-i pe-aproape
și cireșele-s în frunze,
bântuindu-ți amintirea
pașilor rămași pe drum,
uite melcii pe mătasea
florilor mustind de apă
și pe putredele scânduri
sprijinite de un prun;

Ochii tăi tot țes izvoare
din potoape de lucernă,
greierii pictează îngeri
peste fuste de bătrâne
Eu te văd. Te pierzi în grâne
și în verde.
Verde fără timp.
Cu nesaț de flori înalte
și de tot ce nu rămâne
Hai să-ți pun din nou pe brațe,
ca pe-un prunc de lapte dulce,
foșnetul crescând al verii
anotimp!

Dacă noaptea mai îndură să mai urc pe pragul lumii,
pașii mei îi leg cu iarbă, ca din toate să-mi adun,
ca pe-o sâmbătă flămândă,
sub potecile din talpă,
sub târziul meu de humă,
verdele de rămas-bun.