Va fi toamnă. 

Mi s-a spus că mai am un singur an… cel mult un an. 
– Mai ai cam un an.
Chiar așa a sunat. Avea o voce frumoasă, ar fi putut fi bariton în corul filarmonicii din oraș. Sau preot. Afară îngălbeneau frunzele… Am calculat în gând. Va fi toamnă. 
– Cât de sigur sunteți? am întrebat calm, privind spre fereastră. Mi-a reușit. Nu mi-a tremurat nimic în glas, nici măcar o literă. Mi-am oprit frământarea înspăimântată a mâinilor, să nu se împrăștie, să nu mă dea de gol, să nu sfâșie aerul alb al cabinetului. Am simțit unghia degetului mijlociu străpungându-mi palma. O arsură limpede s-a năruit prin mine.

Suna undeva, în josul străzii, o sirenă. Cred că era un accident, poate un incendiu undeva, fiindcă urca până la noi forfota străzii. Niciodată nu am reușit să fac distincția între sirenele pompierilor și cele ale Salvării. Și multe alte lucruri mi-au rămas, până acum, confuze. Și confuze vor rămâne și după plecarea mea. Nici atunci nu am înțeles pe deplin când mi-a spus, privind și el înspre – pe atunci – marile, colosalele, albastrele ferestre:
– Dom’ne, sigur știe numai Dumnezeu. Eu știu doar statistici. Eu sunt medic. Dar acum, hai, nu fiți copil, nu trebuie să vă speriați! M-ați rugat să fiu sincer, dar asta nu înseamnă că nu putem să luptăm cu toate armele, dă-le dracu de statistici!, nu înseamnă că nu putem reuși, nu înseamnă că nu…
Am trântit ușa. Restul nu mai știu, a sunat ca un pumn de litere rostogolit brutal și definitiv pe marmura holului. Un scrâșnet lung, lugubru, m-a urmărit, târându-se după mine în genunchi, până acasă. 
(va urma)

(sursa foto: noisyradicals.com)