Camelia Radulian 
Un rege ușor trist, ușor albastru
ușor abstract și foarte improbabil
cu noțiuni solide de contabil
a descărnat cetatea de trupul ei umil,
a pus în locul stemei
o cruce de copil
și stins, în burta mamei,
un cântec de rășină
și vinil.
El îmi cânta albastru, să adorm
așa diform
în cloroform.
Și m-am trezit.
De va să vii aievea, îndură-te, mărite,
căci lumea mi-e deșartă și nimic
De dorul tinereții duc zăpada
poștașilor, pe oase, într-un plic.
Lipește-mi viața cu bucăți de humă
și tremură în mine ca-ntr-un orb
găvan de ochi neplâns
sau lasă-mi mie
un negru vast din aripă de corb
când treci imperial, cărunt, cu falduri
și-nchei la gât cămașa-ți în doi nasturi
și pui pe mâna vremii alte plasturi
și-nchizi orașe putrezind asfalturi
și palma mea, cu care ai putea
să bei, pe lună, apă din cișmea.
***
Un rege ușor trist, ușor albastru
purta în brațe lemn de tei măiastru
Și mă iubea.
