Camelia Radulian 
Un rege ușor trist, ușor albastru
ușor abstract și foarte improbabil
cu noțiuni solide de contabil
a descărnat cetatea de trupul ei umil,
a pus în locul stemei
o cruce de copil
și stins, în burta mamei,
un cântec de rășină și vinil.
El îmi cânta albastru să adorm
așa diform
în cloroform.
Și m-am trezit.
De va să vii aievea, îndură-te, mărite,
deșartă-i lumea mea și e nimic
De dorul tinereții duc zăpada
poștașilor, pe oase, într-un plic.
Lipește-mi viața cu bucăți de humă
și tremură în mine ca-ntr-un orb
găvan de ochi neplâns
sau lasă-mi mie
doar negrul vast din aripe de corb
când treci imperial, cărunt, cu falduri
și-nchei la gât camașa în doi nasturi
și pui pe rana vremii niște plasturi
și minți orașe putrezind asfalturi
și mâna mea, cu care ai putea
să bei pe lună apă din cișmea.
Un rege ușor trist, ușor albastru
avea pe buze lemne de tărâm măiastru
Era de tinichea
Și mă iubea.
