Un fel de dor de o bunică albă

Există în mulți dintre noi o nostalgie a sărăciei și a suferinței, în special în preajma sărbătorilor de iarnă. Chiar dacă nu a fost și nu a arătat niciodată așa, ni se face un fel de dor de o bunică albă, încovoiată, trăind într-o casă cu miros de ierburi și de lemn încins.

Dor de biscuiții și ciocolățelele ascunse în cizmele uzate, de un Moș Crăciun un pic beteag, înghețat, aprig uneori, puțin surd, puțin neîndurător, neînvățat cu tabletele, I-Pad-urile și toate aceste însemne de azi ale modernității.

De ulițe strâmte, de picioare degerate, sperieturi, extenuare, cruci de lemn înzăpezite, găuri în mănuși, gări fără nimeni, câini lătrând la lună, căldura adormitoare din sobe. Și de pâinea neagră muiată în apă, presărată cu zahăr, mâncată cândva, Dumnezeu mai știe dacă da sau nu, pe lângă vreo șatră plină de puradei murdari și obraznici.

Fac parte dintre marii vinovați de incurabilă nostalgie. În amintirile mele cele mai dragi nu apar hotelurile frumoase în care am tot ajuns cu părinții mei, demult. Nu apar salatele mamei spectaculos ornate, prăjiturile ei sofisticate, mesele îmbelșugate, mobilele frumos lăcuite ale casei, rochițele mele cu buline și dantele, în care mă îmbrăca bunica, nici scaunul cu spătar înalt și drept pe care stăteam să-mi scriu temele. Nici lecțiile de balet care mi-au însoțit mai toată copilăria, nici povestirile fascinante ale lui Turgheniev, citite mie cu voce tare de mama și de mătușaTania, la parterul blocului nostru comunist, nici cozile la sifoane, nici corul pe voci, nici șampania sărind veselă din sticlele groase.

Bunica din gândul și din inima mea, chiar dacă nu a arătat niciodată așa, e albă ca prima zăpadă, tace cu capul plecat, nu poartă eșarfe, nici blugi, nu merge la coafor, nu își injectează botox, nu poartă poșete și nu știe ce sunt călătoriile exotice. Drumurile ei s-au oprit doar acolo unde ochiul a tras linia orizontului, lângă ultima pădure. Bunica din gândul meu trăiește cu puțin și se tot închină la icoane. Are șorț și broboadă.

Nu știu cum să scap de ea și de spectrul tristeții ei. Și de sărăcia ei. Nu știu cum s-o înlocuiesc. Nu știu cum s-o învelesc cu podoabe și să-i vopsesc părul. Nu știu cum s-o duc la mall și în târgurile de Crăciun ale Europei. Nu știu cum s-o fac tonică, s-o pierd prin spa-uri și prin centrele de detox ale lumii.

Nu știu cum să mi-o imaginez așteptându-mă cu midii și caracatiță, de Crăciun.

Nu știu cum să-mi desenez sărbătorile de iarnă fără ea, cea simplă ca un fir de busuioc, așteptându-mă cu pâine coaptă, doar cu atât, la un geam peste care ninge. Și tot ninge…