Camelia Radulian 
A bătut un fel de gong, era noapte
am auzit salvarea, apoi câteva claxoane în beznă şi
un țiuit ca de abur trecând prin absența ta de pe străzi.
De fapt, ningea în gara aceea sărmană
unde ar fi trebuit să ne întâlnim la jumătatea vieţilor noastre
eu, cu zăpadă pe mâini
tu, târând o valiză cu sufletul meu înăuntru.
Eu n-o să merg mai departe
– m-am trezit spunându-ţi –
fiindcă acum te iubesc cel mai mult.
Viscolea şi eram învinși de dragoste,
triști de ea.
Mi-am învelit numele în hârtii de icoane ieftine, dar sfinte,
ți l-am strecurat în pumn
să mă rostești
abia atunci când nu voi mai veni niciodată.
Ce altceva puteam să mai fac?
M-am întins să dorm
pe linia ferată a celei mai frumoase îmbrățișări,
până va fi fost să treacă un tren
cu zilele noastre toate, neîntâmplate,
cărând în vagoane şi această
ultimă sfâșiere cu tocuri înalte
şi parfum tulburător,
îndepărtându-se.
