Trei felii

Cina. Avem pe masă câteva produse de la raionul de delicatese, cumpărate azi de soțul meu. Îmi spune: „Era o doamnă în fața mea. A cumpărat trei felii, accentuează trei, trei felii de parizer, continuă, și 3 felii din asta” – asta fiind ceea ce mâncam eu. Las ochii să alunece spre fereastră. Privesc în gol. Tăcem amândoi, preț de câteva secunde, așa cum se tace în fața unei povești care se cere tăcută.

Uneori, mâncarea din farfurie prinde contur de matahală hidoasă. Cred că și acum a fost așa. Mă uit la porția mea din farfurie cu un amestec ciudat de sfială și vină.

O văd pe doamna aceea… intru în portofelul ei, fac slalom prin camerele ei, sunt două, poate trei la număr, cocoțate la etajul 3, ce coincidență, unde ea ajunge gâfâind, făcând mereu câte trei opriri, ținându-se de balustrada ruginită.

Mă uit prin frigider, are acolo o bucățică mică de brânză, trei ouă și o crăticioară cu ciorbă de legume, trec deasupra holului, prin pantofii ei demodați și îngrijiți, luați majoritatea de la secondul de peste drum, prin cutia cu detergent, trec prin perdelele cu flori brodate, prin cearceafurile cu fibra slăbită de la sutele de spălări, prin șervetele ei de macrame, tandru așezate pe mobile, pe lângă fotografiile din care zâmbesc nepoți care vin tot mai rar și tot mai mari, și mă opresc pe sufletul ei ca pe o terasă cu mușcate uscate. Nici măcar nu e vânt, doar starea aceea de prea liniște și prea mult.

Taci într-un asemenea suflet așa cum taci într-o biserică. Nu știi de ce. Număr feliile de mezel, aleg doar două dintre ele, sunt subțiri ca o foiță de hârtie, lumina lămpii traversează mat carnea procesată. Le așez și eu pe o farfurie mică, mică, lângă o bucată și mai mică de brânză, urc în gând trei etaje, mă opresc de trei ori, am într-o sacoșă două sticle de apă, un pachet mic de margarină, medicamentele pentru inimă și fix 3 felii de salam.

Mă cheamă Elena și am 80 de ani.