Țin luna în dinți

Țin luna în dinți
și-n picioare,
copita pământului, spartă.
Hoinăresc într-un cerb
desenat pe o hartă

aproape îmi leg sângele de un tei
să nu plece pe dealuri,
să nu își rupă fruntea sticloasă
de maluri,
să nu se îmbete într-o fată frumoasă
îmbrăcată în cuie și lemn
dintr-o patrie joasă
ah, duhnind neomenesc
a catifea și uitare.

Tot îmi spun -pământul acesta e mare
vine-n aerul meu,
nu mai are răbdare,
iar în jur poate nu e nimic de găsit,
nici de plecat,
nici de venit
nici de cuțit.

Oare?…
Țin luna în dinți ca pe un frâu,
în genunchi am flori de lucernă.

Urmele mele, mergându-mă,
îmi vor zdrobi
părinții sub pernă.