Camelia RadulianCamelia Radulian
01.07.2016

Te urăsc fiindcă te iubesc

E cea mai lungă zi a anului. Nu ştiu cât soare e acum pe cer. Nu-l văd. Mi-e bine să ştiu însă că alegerea mea se face vara, pe ziuă, când toate ale vieţii mustesc de glorie. Aşa, în freamătul vieţii coapte deplin îmi văd şi mai limpede osânda de tine, derizoriul şi tristeţea asta care s-au insinuat în perdele ca un cântec de moarte subţire, îndelung, şi nu mai vor să plece.

Capitulez, dragule. Te părăsesc şi eu. Am obosit să te iubesc limpede, naiv, bisericesc, fără răspuns. Te smulg cu sânge cu tot din rana care am ajuns. Dacă ar fi să fiu un soldat, şi sunt, cad chiar acum secerată de gloanţe, dar în cădere ating macii cu fruntea. Mă vezi? Atât de frumos şi de tragic te-am iubit.

M-am obligat să-mi fac bilanţul amintirilor, strânse fir cu fir din toate colţurile memoriei, doar ca să ştiu şi să decid, în sfârşit, că nu mai pot merge în umbra indiferenţei tale fără să nu mă urăsc mai mult decât urăsc acum certitudinea că nu ţi-a fost cu putinţă să mă iubeşti măcar puţin din cât am visat, am vrut, mi-a fost sete, mi-a fost foame de tine şi m-am minţit că mă iubeşti. Nu eşti vinovat, desigur. Nu te teme de furia mea. Nu-ţi pune pe umeri povara mâhnirii mele. Nu te voi judeca. Cum ar putea fi judecat cineva care nu poate da mai mult din puţinul pe care se străduieşte totuşi să-l simtă ?

Mi-au trebuit zeci de nopţi cu somn poticnit, otrava cafelelor fără şir, câteva zile de ploi dezlănţuite, resturile crengilor rupte de furtuni, Georg Trakl deschis mereu şi mereu la aceeaşi pagină, ochii mei trecând aproape orbi peste litere şi cuvinte, sunetul telefonului pândit felin-carnivor, liniştea imperturbabilă a aerului, depărtarea ta ca o boală incurabilă, rămasă mereu la fel de mare şi de tulbure, şi eu, un vulcan singur de zbateri feminin-patetice, să cred în noi doi şi să nu am niciodată dreptate.

Au fost zile întregi de culoarea pucioasei între mine şi tine, inima mea s-a umplut de multe ori de scame, de mâl şi de aşteptare zadarnică, dar tu n-ai ştiut, iar dacă ai fi ştiut, cum ai fi putut să mă iubeşti fără să o faci din milă? N-am reuşit şi cred că nici nu mi-a mai păsat să fiu, de la un moment dat, măcar o discreţie elegantă, cu iz nobil şi studiat, în viaţa ta. Aş fi vrut să-ți vin în sânge ca un popor sălbatic şi cotropitor, cum e iedera pe zidurile caselor cu garduri înalte și secrete de la facerea lumii.

Am în faţă un perete la fel de alb ca foile unei cărţi pe care mi-aş fi putut scrie toate tăcerile tale. Pe el îmi zgârii acum felurile în care mi-ai spus cândva că-ţi şiroiau cuvintele în spatele liniştii. Dar cum să cred că ai existat când cuvintele ţi s-au împuţinat în fiecare zi până au devenit amintiri? Cum să te cred doar din tăceri?

Eu m-am plimbat în ultima vreme prin cuvintele flămânde, pline de pofte ale străinilor. Eram legată la ochi de tine, mânată de fiori insuportabil de frumoşi, lascivi, halucinanţi, mătăsoşi. Ascunşi… aşa cum erai tu şi tăcerile tale. M-am gândit de multe ori, când se scuturau florile teilor pe străzile fără tine, sunt eu oare cu adevărat soldatul murind pentru cuvintele care trebuie neapărat spuse în vremea acestei vieţi? Cine le va duce dorul? Cine le va şterge de ţărâna şi de praful uitării, dacă ele au însemnat atât de puţin, dacă n-au putut nici să ne zidească, nici să ne năruie? … Dar mi-e bine dacă ele rămân, chiar şi aşa, triste, după mine. Erau ale tale….

Aşa cum îţi vorbeşte gândul meu acum, scormonind dureri mlădioase, senzuale și penibile, m-aş urî din toate fibrele dacă aş şti că ai bănui măcar cât de jalnic, de deşănţat, de ilogic, şi de patetic sufăr… Stau şi acum tot aşa, cu mâna în dreptul inimii, cum am stat şi în minutul în care am realizat că nebunia vârtejului în care m-ai prins îmi va face inima prea mare pentru carcasa bietelor mele coaste, că-mi va sări din trup şi se va lipi de tălpile tale, oriunde ar fi fost să mă ducă ele… Aşa s-a întâmplat, ţi-am stat mereu sub tălpi. Poate drum ţi-am fost, poate bumbac uşor şi moale, să nu te răneşti când calci pe coastele din care au ieşit suflete sângerate.

Aş fi putut înnebuni de durerea că pleci, şi mi-ar fi fost bine. Mi-aş fi dat voie să ies din matcă şi să te urăsc din toate aluviunile, mâlurile şi putregaiurile stârnite de apele mele turbate, pentru că ştiu că într-o zi oarecare m-aş fi linișitit, iar furia mea ar fi intrat din nou în seninul care plecase odată cu tine. Dar ai ales să pleci încet, în fiecare zi câte puțin, iar eu a trebuit să privesc ochii plecării tale cu graţia statuilor antice, deşi multe herghelii sălbatice ai mânat prin sângele meu. Vezi tu spectacol mai trist al vieții decât ţipătul ţipat înăuntru?

Frayed rope about to break isolated over a white background

Sursa foto: chronicstress.com

Când ies din mine şi privesc femeia care am ajuns, sufocantă, sâcâitoare, cu exprimări excesiv dantelate, roz şi penibile ca acadelele de prin bâlciurile de odinioară, aproape îţi înţeleg plictisul prost ascuns, graba cu care îmi aruncai în faţă restul nervos al unei politeţi elementare şi zilele fără tine, ca nişte ziduri de stâncă, imense, decisive, insurmontabile.

Nu ştiu dacă mă vezi acum în gând. Eşti o rană care mă străbate ca un pumnal încins ori de câte ori înţeleg că nu mă vei iubi niciodată mai mult decât azi.

Poate că nu m-ai văzut prea des în afara trupului meu. La plecare, iată-mă, sunt eu, traversez holuri obscure cu hălci de carne, magazii cu măşti sângerânde, ochi lipiţi de sare şi de nopţi albe, prosoape care te strigă, femei lascive care îşi beau coapsele în otrăvuri de absint, rochiile mele triste, genunchii cu care m-am târât în iubirea ta cu ruşine, încredere, sclavie şi disperare. În toate, dacă vrei, mă poți striga.

Plec din noi cu toate tăcerile tale, cu piersici necoapte şi cu câteva ploi ulcerate pe acoperişul care ne-a încăput cândva povestea de iubire. Cu dragoste, cu uitare, cu busuioc şi cu furie plec…

(imagine cover de pe alternet.org)

34.974 cititori