Camelia RadulianCamelia Radulian
27.05.2016

Sunt mai bătrână decât tine, atunci.

Îţi semăn. Am ochii tăi prelungi şi aproape trişti. Credeam cândva că doar asta mi-ai lăsat cu adevărat frumos, dacă nu aş fi aflat că ceea ce mi-ai dăruit, mai de preţ şi mai definitiv decât carnea şi sufletul ei plin de răni, nu s-a numit suferinţă. S-a numit aşteptare. M-ai învăţat să am infinită răbdare cu timpul care nu aduce niciodată nimic. Timpul copilăriei nu mi te-a adus, după cum multe altele nu mi-a adus. Și totuși, am deprins obișnuința să aștept fără disperată deznădejde, ci doar cu vuiet tânguit sugrumat înăuntru.

Te aşteptam deseori cu fruntea lipită de gardul verde, din spatele căruia puteam privi viaţa prelingând-se pe străzile acelea feerice, ori poate doar aşa părându-mi-se mie, pe care eu nu păşisem niciodată, dar pe care mamele îşi duceau pruncii în braţe și unde copiii ţineau în păr mângâierea părinţilor sau mingi colorate şi acadele în mâini… în timp ce în curtea mea dădea să ningă, eu aşa simţeam, înfrigurată de spaima că n-ai să vii nici în ziua aceea, cum stăteam, una cu gardul, până când mă chema cu glas răstit ca un bici tovarăşa Gina, lipindu-mi mereu o palmă grea şi scrâșnită peste obrazul veșnic năclăit de lacrimi şi de urdori.

Când am aflat că şi eu trebuia că am undeva în lumea asta o mamă, am ştiut că te voi recunoaşte înainte de a te vedea, dacă va fi fost cumva să treci pe strada din faţa orfelinatului. Adulmecam uneori, cu ochii închişi, aerul care ar fi putut să te învăluie undeva, în acelaşi oraş cu mine, şi în care ai fi putut să îţi laşi răsuflările. Te respiram şi, înainte de a adormi, îmi şopteam în gând cuvântul cu care aveam să mă prăbuşesc în braţele tale şi să îţi şoptesc, până la delir: „mama”

Tu n-ai să ştii niciodată cât de mult te-am iubit, neavându-te. Atât de mult, încât nici măcar nu a fost vreodată nevoie să te iert.

Te-am iubit, probabil, mai mult decât dacă m-ai fi luat înapoi, fiindcă în gândul meu mic şi speriat de bătăile străinilor, tu nu aveai cusur.

Pe-atunci, mă simţeam vinovată față de tine. Nu îmi aminteam unde şi cu ce ţi-am greşit, dar poate, gândeam, eram prea urâtă, poate că plânsesem când trebuia să tac, „până se auzea musca zbârnăind”, cum zicea tovarășa Gina, poate mi-am coborât mâinile ţintuite ore în şir, a pedeapsă, deasupra capului, fiindcă mi se goleau de sânge şi mă dureau până la leșin, poate că am scâncit prea tare când mă loveau picioarele acelea încălţate cu pantofi de lac, poate am mâncat din pâinea câinilor, ori poate… sigur te-am supărat cu ceva, mamă…

Într-o zi, aproape de vremea când am fost înfiată, cineva mi-a dat, printre gratiile gardului verde și lung cât o noapte de iarnă fără mamă, o batistă şi un ou. Mi-a spus că sunt de la tine. Astăzi, nu ştiu dacă nu cumva m-a minţit ori dacă nu cumva a ghicit neodihna din spatele așteptării mele. Am ascuns cojile de ou în batistă, iar batista, în sân. Le scoteam doar noaptea şi le mângâiam. Chiar şi în noua mea casă, lângă noii mei părinţi, le-am furișat, adormind cu ele sub perină, până când a trebuit să spun că, de fapt, nu erau jucării, ci singurele mele amintiri de la tine. Dar mai am, mamă, ochii tăi prelungi și aproape triști. Și așteptarea…

Tu trebuie numai să înțelegi dragostea

ca o coajă de ou într-o batistă,

mai aspră ca mâna unui măceș,

mai tandră ca mătasea cuvântului

pe care-l puteam rosti în taină

doar uneori,

nimănui…

„Mamă…” șopteam în noapte

-să stiu cum sună-,

să mi-o imaginez în somn

punându-și palma

peste fruntea mea

de frig,

peste fruntea mea de urâtă,

dar acolo nu era nimeni,

doar șirul prelung de spaime

și mâinile mici, strângându-se

deasupra capului,

să nu mă lovească din nou

piciorul acela cu pantof de lac

și mâna aceea sub formă de gheară

…și depărtarea care durea

când mama mea dispărea în colbul drumului,

ducând cu ea parfumul de mere

și mângâierea pe care

nici nu mai știu dacă mi-a dat-o cândva,

lăsându-mi mie doar atât:

cerul ca un tăvălug înghimpat,

o batistă și un ou.

Tu trebuie numai să înțelegi

albastrul dor peste scâncet,

golul mut

dinapoia gardului,

Siberia ochilor cu trup flămând,

copilul

răbdător cu vremea,

ca o ruină care nu mai are ce pierde,

crescând…

Până când, peste ani, se coceau strugurii

în familiile altora

și ușile se închideau

în spatele farfuriilor pline

în spatele caramelelor,

în spatele copiilor mângâiați,

iar eu țeseam povești cu îngeri,

adulmecând, la ferestrele lor, DRAGOSTEA,

și amețea toata carnea mea slăbănoagă

de un parfum neștiut de vanilie,

până sub corcodușul bătrân

în care tot așteptam, ghemuită,

ca ei să adoarmă sătui,

iar eu să mor legănată

în aburii orezului cu dulceață,

până sub frunzele tremurând a blestem,

până sub lacrima

pe care n-o vedea nimeni.

Nu ești bună de nimic, obraznico !

de nimic nu ești bună!

Ce tot asculți pe la uși?

…Apoi vrăbiile

pe care le îngropam, închinându-mă,

și uitarea în care intram

pe furiș…

Timpul, nisipul, apa, toate curgând…

Eu, învățând tăcerea,

Iubirea – venind ascuțit, încet

ca un țipăt de cocor în lună,

aerul pe care nu-l mai puteam înghiți

și mai apoi ziua

în care am înțeles că există timp

cu adevărat,

că se poate muri,

că nimic nu e veșnic

și că aproape toate,

toate se trec,

mai puțin umbrele din trecut,

că și crucile

au umbra lor,

și morții, dacă nu-i îngropi…

Tu trebuie numai să înțelegi dragostea,

ca o coajă de ou într-o batistă,

patul meu de otravă,

străina bântuind-mi sângele

până la prăbușire

și cuvintele amestecându-se

cu bucăți de carne crudă,

cu gingii sfârtecate,

cu munți de speranțe plecând.

Tu trebuie să-nțelegi

tulburarea, căutarea,

viața năucă,

stigmatul de întâmplare ce sunt,

în care doare și acum, zdrențuită,

doar batista mea,

cu o coajă de ou înăuntru…

(Foto: Camelia Radulian)

6.950 cititori