Camelia Radulian 
Femeia de serviciu îl născocise.
Spunea că îl văzuse târând după el o patrie
botezată cu numele fiicei ei oloage, Maria.
Trecea în fiecare dimineaţă prin cartier
la ora când dispărea soarele.
Uneori se împiedica de tomberoane
și cădea sub frigul ultimului salcâm văzut de
bătrâni
pe când era viscol în munți
și lumea lipsea de pe străzi.
Nu fura. Poate era o crimă plimbându-se,
o frică în trențe
poate sub haina lui adăpostea
un lujer de mușcată, înfrânt.
Gură cu dinți sparți,
bezna mea dintr-un ungher al pâinii.
Sângele oraşului
ca un vers înaintea primului cântat al cocoşilor.
