Camelia Radulian 
I-atâta verde-n frunze, şi-n ochii tăi, şi rugii
în agonia verii, de tine îşi dau foc
trudeşte-mi geana strânsă, dar fă-mi în tine loc
să mi te-nchid sălbatic, cu cât te pierd mai tare.
De roşul gurii tale, tot lutul mi s-a scurs
şi toţi migdalii pielii îţi jinduiesc chemarea
sunt învelit în ţărmuri când îţi adulmec sarea
în perna dimineţii şi-n lemnul greu, de nuc.
Cu cât mi te vei smulge, te voi iubi mai tandru
pe străzi sinucigaşe şi pântece de zori
până ce vei fi numai un abur între flori
şi-n carnea vieţii mele, o carte răstignită.
Îmi va fi dor de tine cu dorul mut, din humă,
chiar de te ţin în braţe, şi te respir, şi scriu
pe noaptea care vine, o umbră de sicriu
și-n noaptea care trece, o stea de noi nebună.
