Singurătăți catastrofale

Tu pleci, trandafirii au miros putred

și pământul scuipă mâini de copii.

Sunt rădăcini între noi

și aşchii de ulmi

sunt fluvii ascuţit- colosale măturând

orice rest de trufie

bogaţii, săracii

şi toate greşelile acestei lumi,

cum tinereţea de ieri

străbate pentru ultima oară

oraşul acesta cu franjuri

si ciucuri pământii

prinzându-mă de umeri

ca un bolero ploios,

ca un bărbat

iubindu-mă mai mult decât se cuvine,

mai mult decât m-am iubit.

Rămân singurătăţi

catastrofale

și fântânile mele de verde-căprui

curgând mâhnit prin podele

şi braţele- frunze

nemaigăsindu-mă când

umbra îmi vuiește singură,

fără mine,

dincolo de lespezi.

Îmi sunt amintire şi rămân aici,

orfană.

Eu mă legăn,

eu mă dor,

eu am mâinile mele.

Îmi car după mine rujul și cenușa.

Îmi car venele și sicriul.

Unde pleci tu, frumoaso, e mereu.

(sursa foto: i.ytiming.com)