Camelia Radulian
„Bradule, bradule/ Cini te-o poruncit/ De mi-ai coborât/ Doi băieti din sat/ Cu părul lăsat/ Cu verde la brâu/ Cu securi pe mană,/ Cu merinde bună/ Merinde de-o zi/ Și ei au plecat/ Și o căutat/ Tot munții cu brazii/ Pe min’ o găsit/ Și m-o jeluit/ Și o-ngenunchiat/ Pană m-o tăiat,/ Și-n spate m-o luat/ Și m-o coborât/ Pe-o cărare mică/ Cu vârfu-nainte/ Și-o zis că mă pune/ Tălpoaie de casă/ Să mă sindilească/ Cu sindilă trasă/ De la el de-acasă,/ Bradule, bradule/ Unde mergi acuma?/ În mijloc de câmp/ La cap de voinic/ Ploaia să te ploaie/ cetină să-nmoaie/ Când ți-o fi mai cald/ Să lași vârfu-n vale/ Să-ți vină răcoare.”
Cine ar putea spune ce miracol a făcut să pâlpâie, în chiar marginea aceea de stâncă, licărul unei vieți? La început a fost o biată sămânță cât un ochi de păianjen, sau poate nici atât, apoi un lujer sfios și verde, fragil ca un suspin de prunc în somn. Și a crescut micul brad, nimeni nu știe cum. Ani de zile i-au trebuit. Și-a înfipt rădăcini adânci în muchiile pietrei și și-a înălțat trunchiul din mijlocul nopților grozave, cu vuiet năprasnic de furtuni și spulberări de zăpezi până la creștetul singurătății. Avea acum 20 de ani și trăia agățat de o stâncă de la marginea drumului. Era poate cel mai frumos brad de la poalele muntelui, sau poate doar eu așa mi-l amintesc. Să fi avut statura unui bărbat falnic. Avea aproape 2 metri.
-Vezi că mi-a zis Vera să-i iei și ei unul! Și la educatoare!
Pavel încuviință din cap, în timp ce caută în sertarul cu pungi. – Îți iau și vâsc?
– Neapărat! Ce cauți?
-O pungă din aia mai mare. Să iau și niște conuri. Se bucură și copilul! Îl învăț să facă veverițe din conuri. Și arunc și câteva pe foc, fac scântei și umplu casa de miros.
Se trezi oprind în ultimul moment câteva cuvinte pe vârful buzelor, înainte de a le mai rosti, și le trimise la loc în gând. Își spuse: e mult sânge de brad în conuri. Un con de brad e ca o catedrală, femeie, știi? Sunt brazi închiși acolo, care așteaptă să crească. Sunt păduri colosale în ele. Și e atâta esență de pământ… și atâta viață și moarte laolaltă!
Privi în coaja pereților când își zise asta, ca și cum acolo ar fi rămas înfipte câteva schije mici de memorie, și ca și cum memoria lui ar fi început să se prelingă prin camera năpădită de miros de portocale și de lemn ars, cumva sângerie, tandră și fundamentală, ca dintr-o gură de soldat împușcat.
-Mai avem bucățile alea de vulpe, să le punem coadă la conuri?
-Nu mai știu, le caut prin debara. Da’ ce-ți veni cu conurile? N-ai adus niciodată conuri acasă.
-Uite, așa-mi veni!
Pavel era puțin trist în ziua aia. Eu așa vreau să cred. Pavel era tatăl meu.
-Vii, mă, odată? Pune-ți căciula și fugi afară! făcu spre mine.
-Și braduțul, tati, când?
-Te duc întâi cu sania și după aia ne alegem un brad și îl luăm acasă. O să-l iubești?
Mihnea era mic, timid, crescut mult în interior. Avea pe atunci 7 ani. Nu avea amintiri despre primul brad pe care, probabil, l-a zărit cu ochi de lapte, cândva, împodobit pe holurile casei. Nici despre alți brazi nu ținea minte prea multe, afară de câteva sclipiri bucuroase și un vag sentiment de încordare. Acum era primul an în care înțelegea că va merge în pădurea cea foarte mare și foarte îndepărtată să își aleagă un copac, iar tatăl lui și nenea Titi îl vor tăia cu drujba cea nouă, scumpă și foarte puternică, pe care Mihnea nu avea voie să o atingă, fiindcă drujba aceea mare și puternică l-ar putea lăsa fără mâini. Și să-l aducă acasă. Bradul. Și să-l împodobească. Pentru că se va naște curând fiul lui Dumnezeu, Isus, iar Moș Crăciun va trebui să aducă daruri fiilor de om, vârându-se noaptea prin găurile înguste de chei. Iar darurile Moșului se vor ascunde mereu și mereu sub un brad al cărui sânge parfumat împrăștie miros de rășină, liniște și pace în toate ungherele cărnii de om în așteptarea mântuirii.
Mihnea era nerăbdător să ajungă în pădure și o zbughi în iarna de afară ca un miel în prima iarbă fragedă. Era ziua în care avea să înțeleagă că nu există bucurie fără durere, după cum nu poate exista durere fără bucurie. Cu ochii spre cer, i se topeau pe obraz și pe limbă fulgii imenși cât florile de măr sau cât fluturii albi, de vară. Râdea. Râdeam.
Încolțit de mătasea rece a acelei zăpezi, Mihnea eram eu. Iar acum mâna mea scrie amintiri despre brazi, pe o hârtie în a cărei albeață s-a macerat, poate, trupul foșnitor și trudnic al unui copac care a fost cândva viu, asemenea bradului de la marginea muntelui, pe care l-am văzut secerând zăpada înaltă, neumblată, strălucitoare ca un ochi de linx, în cădere. L-am văzut căzând. I-am auzit trosnetul de os rupt și de grumaz zdrobit. M-a izbit în față frigul căderii lui și mi s-a părut că văd în crengile pline de ace fragile mâini subțiri care bare bat aerul a moarte. Și m-a cuprins brusc o teamă ca pentru ceva ce puteam pierde irversibil, fără să știu dacă e prima milă, prima breșă în inocența mea albă ca zăpada, sau prima întâlnire cu sumbrul morții.
– Tati, nu-l doare că l-ai tăiat?
-Nu-l doare, tati, că e copac!
-Și nu moare?
-Nu moare, tati! Numai oamenii mor!
-Hă-hă-hă, făcu gros nenea Titi. Ăsta era bun de fată, mă! Smiorcăit l-ai mai făcut!
Acasă, chiar eu am pus steaua în vârful bradului. Tata m-a ridicat pe umeri până aproape de tavan, acolo unde simțeam o dogoare înaltă, și m-am simțit un mic zeu care împlinește un ritual accesibil doar celor aleși. Eu eram alesul.
Am adormit cu ochii pe ușă, așteptând să se strecoare pe undeva, într-un moment de grație divină, Moșul încărcat cu daruri. Știu că tata a aruncat în acea noapte multe conuri de brad în sobă. Erau pocnete mici ca de artificii, pe care le auzi de foarte departe, ca într-un vis cu pitici, iar dinspre bradul meu încărcat de lumini răsunau colinde și venea un miros de dincolo de lume, de libertate, frig și arșiță, descătușate în casa noastră din tot ce a reușit să adune, verdele brad, din anii lui trăitori pe pământ. Mirosea puternic a rășină caldă, a jar, a portocală și a vanilie, era hipnotică lumina în perdele și somnul agățat de pocnetul lemnelor, se răspândeau în colturile tavanului cețuri din cozonacii pufoși ca blana pisicii cuibărite în pat, lângă mine. Și moi, ca mâna bunicii pe care am simțit-o prelingându-se ușor, înainte de a mă fura de tot somnul, prin părul meu încins de o căldură bună, tandră, și de lumina blajină care se strecura din busuiocul de la icoane, în întreaga noastră sfântă noapte.
(sursa foto: cvmi.cname.ro)
Și s-a făcut apoi mijloc de februarie. Stătuse ninsoarea când mi-au scos bradul afară. Era prietenul meu. L-au târât ca pe un mort urât, de care atârnau încă fire de betele, cocoloașe de vată și mici ațe, apoi l-au înfipt într-un morman alb, în mijlocul curții. Au făcut lângă el un om de zăpadă, iar eu eram în culmea fericirii. Aveam un brad și un om de zăpadă numai pentru mine. I-au curs bradului meu din trup mii de ace pe scări, prin curte, iar mama, îmi amintesc, îl înjura cu silă și ciudă.
– Aruncă-l, dracu, Pavele, că face numai mizerie! Sau măcar pune-l pe foc, că tot îți place ție cum miroase!
– Îl mai păstrăm puțin, se mai bucură și copilul ăsta de el!
L-am lăsat să doarmă sub stelele lui, mort și singur l-am lăsat, în curtea bântuită de viscol. Vedeam pe geamul mic cum fâlfâie în el ultimul rest de beteală și cum încet, încet, începe să ningă din nou în noapte, iar ramurile chele ale bradului meu încep să se învelească din nou, fulg cu fulg, în ultima lui zăpadă.
Peste ani, când eu însumi am devenit un Pavel pentru fiii mei, m-am simțit, într-o noapte de Crăciun, un brad îmbrăcat cu mere, hârtii colorate și poleială, pus la căpătâiul unui mort. M-au adorat și m-au jelit 3 zile și 3 nopți niște oameni cerniți, până m-au dus cu alai în cimitirul de la marginea unui sat. Și m-au înfipt într-un mormânt și m-au lăsat acolo, singur.
