Camelia RadulianCamelia Radulian
09.09.2016

Și într-o zi n-ai mai fost

Mă priveai doar, cu drag. Nu-mi mai spuneai aproape nimic, poate şi pentru că simțiseși că nu te prea plac, aşa mare cum erai, greoaie, impecabil de dreaptă, cu coc, cu fruntea ta înaltă, limpede, imperială, mirosind mereu a cărţi vechi şi a naftalină, perindându-te ca o obsesie prin camerele întunecate de la parterul acelui bloc comunist, igrasios, anost, aproape de stadionul Şcolii Profesionale unde veneau toţi rataţii cartierului să-şi urle plictisul, aciuindu-se mai ales pe sub ferestrele tale în lumina cărora moţăiau muşcatele grena ca cireşele de iulie şi florile discrete de vălul miresei, cu câte o sticlă de alcool ieftin în buzunarele soioase, până ce îi lua aiurarea şi răcnetul de pierduți în această viaţă despre care nici ei nu mai ştiau prea bine dacă i-a învins, sau dacă abia acum îşi începea triumful, încăierându-se pe ultima picătură de ţuică puturoasă şi tulburându-ţi ţie somnul acela de amiază, asemănător morţii, de femeie bătrână trăind într-o singurătate apăsătoare şi putredă, încă de la începuturile lumii, aşa cum te ştiam eu din vremurile în care abia începusem să disting conturul unor amintiri lungi şi limpezi din zilele copilăriei mele.

Până într-o zi în care te-am auzit plângând de sub masa unde mă ascundeam de fiecare dată când ştiam că vii în vizită, ca nu cumva să mă mai întrebi ceva din rusa aia insuportabilă în care sporovăiai cu mama şi cu toate mătuşile mele cu gulere de dantelă, ori din franceza al cărei accent nu era niciodată suficient de bun pentru tine şi nici pe placul urechilor tale de femeie educată cândva, rigid şi impecabil, în negura negurilor vremii, credeam eu, la pension.

Când plecai, aşteptam întâi să aud cum se dizolvă în aer sunetul bastonului tău cu capăt metalic, pe cimentul rece al holului, abia apoi ieşeam de sub masă. Doar așa mă simţeam la adăpost de ploaia de întrebări despre şcoală şi, mai ales, de observaţiile pe care mi le tot făceai în franceză, eu neînţelegând prea bine cuvintele tale, dar simţind că nu îţi place că stau cocoşată la masă, că am ochii prea vii şi prea obraznici, zâmbetul prea larg, gesturile prea iuţi, şi mai ales, o, Doamne! genunchii prea osoşi şi prea zdreliţi. Tu locuiai într-o cămaşă de piatră, credeam, implacabilă, demnă, solemnă, şi orice cuvânt al tău avea asupra mea greutatea unui munte asediat de avalanşe.

Nu ştiam să existe om mai puternic şi mai înspăimântător decât tine, pe atunci, până când te-am auzit plângând într-o seară de septembrie, când soarele se prăvălea pieziş prin perdelele noastre umbroase, până sub masa unde eu mă ghemuisem cu o carte cu poze, de spaima să nu mă mai vezi iar ca pe un eşec. Plângeai răvășitor în limba în care îmi citeai uneori poveşti de Tolstoi şi îmi traduceai din ele doar cât să-mi rămână fiecare cuvânt o taină şi un labirint cu mii de tulburări şi confuzii. Plângeai în limba sfâșierii. Dar am înțeles asta mult mai târziu…

A fost acela momentul în care am început să dau la o parte perdeaua mâniei față de tine şi să disting încet, pas cu pas, aproape zi de zi, prin clarobscurul camerelor tale, chinul cu care făceai economii la electricitate şi la apă, să văd aproape duios porţiile mici de brânză de pe farfurioarele de porţelan fin, bucăţelele de prăjituri, exact numărate, cu care îţi întâmpinai puţinele rude, covorul persan rulat sub pat, de teamă să nu îl uzezi, plin cu hârtii împăturite, îmbibate în gaz lampant şi în scrum de ţigară, să nu îl atace moliile, parchetul vechi, scârţâind sub paşi, uşile care nu se mai închideau, ferestrele prin care intra frigul zemos al toamnelor, totul prăbuşindu-se, până şi aerul, casa din care lipsea un bărbat, cărţile învelite în ziare, însoţindu-ţi pustiul nopţilor, câteva pastile de inimă şi timpul curgând trist deasupra stivelor tale de perini de pe un pat în care n-a dormit nimeni niciodată de când ai ajuns cu un tren de fugari în colţul ăsta de ţară, de viaţă, ascunzându-te de prigoana istoriei şi de braţele lungi ale războiului care îţi ucisese bărbatul şi te lăsase a nimănui, cu un copil aproape prunc, care şi el s-a dus la cer mai apoi, într-unul din anii vieţii tale de femeie împlinind destinul singurătăţii, iar tu ai rămas să creşti flori de vălul miresei în ghivece de cutii de tablă, să apretezi gulerele albe ale rochiilor tale negre, să îmi citeşti poveşti în ruseşte, în memoria bărbatului tău rus, iar eu să te urăsc speriată, să nu înţeleg de ce vocea ta e mereu aspră şi gâtuită de lacrimi şi de ce nimeni nu putea fi vreodată mai bun decât fiul pe care îl îngropaseși într-un pământ al plângerii, de ce ochii tăi au cearcăne atât de catastrofale şi de ce ţi-e frică să nu vină ziua în care poştaşul va bate la uşa ta să-ţi aducă pensia şi dinapoia ei nu va mai răspunde nimeni, pentru că tu vei putrezi printre mobilele puţine şi vechi, sculptate cândva de o mână de basarabean sărac și bețiv, în ţinuturile acelea despre care îţi mai aminteai doar că existaseră şi că aveau zăpezi nemaiîntâlnit de albe, de frumoase şi de adânci .

Treceam uneori pe lângă ferestrele care fuseseră cândva ale tale. Şi nu mai erau acolo muşcatele, nici cutiile de tablă din care se prelingea firav vălul miresei. Era doar scânteierea rece a sticlei și, dincolo de ea, misterul. Noii proprietari au îngrădit pământul. Nu mai veneau beţivii cartierului sub geamurile tale. Nici sunetul bastonului tău lovit de ciment nu s-a mai auzit niciodată. S-a lăsat acolo o nesfârşită linişte, tanti Tania. Şi într-o zi n-ai mai fost… Venea toamna…

 

(sursa foto: jattdisite.com)

18.349 cititori