Camelia Radulian 
Viaţă, spectacol al meu cu înfrângeri regale,
cum te pierd în acest tot de
nimicuri,
zile adunându-se,
ani tăcând împreună cu mine despre aceleași
dureri
până vor ajunge şi ele – poate –
în carnea ta, mamă,
să-mi tacă mai departe
ceea ce eu am înghiţit cu pământ,
cu pietre, cu cioburi, cu spini,
urâtă fiind
şi tunsă chilug într-un orfelinat al sudului
din ţara aceea săracă şi plină de foşnet,
cu mistreţi şi păduchi
şi cu copii fără mame,
fiindu-mi mie frig
în locul acela unde toţi spuneau că se află inima,
dar acolo era doar o prăbuşire, un adânc orb
în care mâna mea îţi căuta mâna
şi ochii
şi liniştea
când mă ridicam la stele şi nu mai voiam să mă întorc
de prea multă tânjire de tine,
fără să te fi văzut vreodată,
strânsă cum stăteam pe pământul acesta
într-o secundă a Universului,
în frica mea de şerpi
şi de singurătate
şi de picioare izbite în rinichi
şi de chei care mă încuiau în întuneric,
pe dinlăuntrul meu,
sub o pătură roasă, mirosind a urină
şi a blană de şobolani
şi a copite de cai
şi a carne de mort, mamă,
eu neştiind să răspund al cărui om sunt în viaţa asta deșartă,
dacă nu a ta,
când m-ai dat lumii, copilă a beznei, a trenţelor, a câmpiei,
suflet de aer împrăştiat,
solz de peşte, cărămidă spartă, lehuzie fără lapte,
chin legat cu mâinile la spate
fiindcă am mâncat prea multe mere
din mărul acela care nu era al meu,
doar foamea era a mea, doar setea, doar dorul de tine
şi eu, nemernica ce eram,
implorând „nu mă mai loviți
n-o să mai fur niciodată mere”,
pentru că numai miraj nu,
numai copilul tău nu am fost niciodată,
mamă,
pe când doar cu mâinile goale m-am apărat,
dar niciodată nu am învins
mânia străinilor
batjocura, pumnalul,
toate viață fiind.
Eu sunt otrava care curge din tine spre tine,
deznădejdea, înfrângerea,
moartea ta lipsită de viermi,
unghiile tale, părul căzând
şi nimeni aducându-şi vreodată aminte,
sunt ziua ta hâdă de 4 decembrie,
zăpada plină de apă dintr-un luni amarnic,
sângele tău cu zâmbet,
ochii tăi triști
amintirile improbabile,
cu dureri până în măduva frunzelor
şi dincolo de ele, dincolo, până la pulberea hohotindă a marginilor
acestor cuvinte şiroind
pe drumurile noastre nicicând întâmplate
într-un tren din care eu plec, iată, curând
şi rămâne în urma mea povestea aceasta
fără importanță
şi praful
şi părerea de rău că n-a mai fost nimic
din zilele unei alte vieţi din care am fi putut
să ne zâmbim
cu același sânge trist traversându-ne gurile.
Şi, dacă nu te-aş iubi atât,
dacă nu te-aş veșteji în mine ca pe flori,
probabil aş trece
mai departe în galaxii și licheni
să tremur de tine cu toată viaţa asta a mea de nimicuri
Şi încă, şi încă nu mi-ai fi de ajuns,
mamă…
