Camelia RadulianCamelia Radulian
22.01.2016

Scrisori către fiul meu

Ai avut dreptate. Încet, încet, mi-au secat de tot luminile ochilor, aşa cum ai prezis, pe vremea când doar mă loveam uneori de mobile sau îmi mai scăpa în mâncare câte un cartof necurăţat. Îmi spuneai “oarbo”, deşi nu eram încă, iar eu credeam că o spui doar aşa, de furia şi de durerea că toţi colegii tăi râdeau de urâțenia mea și de ochelarii mei cu lentile groase cât fundurile de borcane, în timp ce mamele lor plecau în vacanțe la munte, jucau tenis sau se distrau lângă soți, la seratele dansante de peste an. Abia acum, da, totul e negru, atât de negru că mi-a înghiţit într-un hău adânc şi mocirlos întreaga lume din preajmă, cu tot cu prezent şi cu viitor. Doar trecutul nu l-a înghițit. Trecutul, nu.

Sunt oarbă de tot, dragul mamei, dar am acum, în bezna mea,  îndelungă vreme să îmi aduc aminte de toate câte s-au perindat  şi să îţi scriu în gând scrisori pe care n-o să le citeşti niciodată, şi pe care, poate, nici nu le-ai fi citit, chiar dacă ar fi fost să le găseşti dimineaţa lângă acelaşi ceai şi lângă aceeaşi felie de pâine cu margarină şi cu dulceaţă de prune – îţi aminteşti?- aşa cum îţi pregăteam demult, în fiecare zi, înainte de şcoală, când aproape mă podideau lacrimile ştiind că ţi-ai fi dorit un ou fiert sau o felie de salam, iar eu nu aveam de unde să ţi le dau. Nu aveam…

Sunt, astăzi, câteva săptămâni bune de când nu mai plâng aproape deloc. Cred că nu mai am lacrimi, iar dacă oftez, e doar pentru că nu pot împiedica aducerile aminte să muşte din locul în care începe pojghiţa asta bătrână, subţire şi zdrenţuită de suflet care mi-a mai rămas, şi unde mi-am făcut cimitir pentru speranţa că o să mai vii vreodată, şi că o să îţi descopăr, cu degetele de-a lungul hainelor, conturul de fiu aproape bătrân, că o să simt, dintre sutele de sunete pe care am învăţat să le disting în întuneric, din ce ungher de carne și de suflet vine vocea ta…

869503-abstract-artwork-clouds-dark-fantasy-art-landscapes-lonely-moon-night-robes-warriors

Sursa foto: angelabchrysler.com

Azilul e la fel și azi, are pereți reci. Aerul  de aici e mereu umed de la respirații. Asistenta mi-a spus de dimineață că arăt bine, mi-a dat părul la o parte de pe ochi, de parcă nu ar fi fost totuna, de parcă arătarea mea ar mai putea tresări la cuvinte spuse din amabilitate, şi m-a dus, de braţ, lângă geamul deschis. Poţi tu simţi, dragul mamei, bucuria mea? Poţi tu înţelege cum îmi venea să zbor?   M-a izbit aşa, dintr-o dată, nu ştiu cum şi nu ştiu de unde, prin umezeala aerului intrat de afară, exact mirosul tău, ca atunci când m-ai plimbat prin oraş, după ce ţi-ai cumpărat prima ta maşină, albastră, cu scaune negre, de piele, şi m-ai invitat apoi la cofetăria aia frumoasă, din centru, mi-ai tras scaunul, m-ai ajutat să mă aşez şi m-ai întrebat “mamă, cu ce te pot răsfăţa?” şi i-ai spus domnişoarei de la tejghea exact aşa: “să puneţi trei linguriţe de zahăr în limonadă, duduie! Mamei mele îi place mai dulce. Şi poate găsiţi şi o frunză de mentă pentru mama, vă rog!”

Exact aşa i-ai spus!… Doamne, cât eram de mândră! Domnişoara m-a privit puţin uimită pe sub genele ei incredibil de lungi, nu ştiu dacă îţi mai aminteşti, se uita la mine cu sfioșenie, ca la o regină, dar eu cred că am fost , în momentul ăla, cu adevărat, singura regină a lumii. Aşa m-ai făcut să mă simt… şi totuși mă tulbură și acum vina că am plecat de acolo fără să-ţi fi mulţumit vreodată că mi-ai dăruit cel mai frumos moment din viaţa mea de mamă cu copil pe banii lui. Mulți bani… M-am pierdut. Îmi tremurau picioarele de drag de tine, fiul meu. În aprilie, se fac 29 de ani de atunci…

Iar azi, un an şi zece zile de când ştiu că, indiferent cât de mult şi cât de crunt m-ai pedepsit, tu eşti sigurul om pe care îl mai am pe lumea asta, singurul care ar putea să mă sfârtece şi să mă arunce la câini, şi eu tot l-aş iubi disperat, cu fiecare bucată ruptă din mine.

pain_and_loneliness__by_sowerdeath-d4k95yq

Sursa foto: deviantart.net

Eu ştiu abia acum, după ani, că nu mai e cale să mă întorc vreodată acasă, deşi mi-ai spus că mă aduci aici doar pentru câteva luni. Ştiu şi am înţeles că minţile mi se tulbură uneori cu mânie, că rătăcirile mele ți-au fost povară, că ți-au frământat liniștea propriei vieți, că ești liniștit știindu-mă la adăpost și departe de vuietul aspru al bătrâneții trăite în neputință și în singurătate, dar mai știu că, după ce pleacă hoinare din mine, mințile mi se întorc spăşite ca nişte câini triști și statornici, iar eu nu le mai aştept rupând cămăşile de pe mine ori tencuiala de pe ziduri, aşa cum făceam în anii din urmă… Locuiesc într-o tristețe cu care m-am împrietenit.

De fapt, cred că niciodată, de acum încolo, nu voi mai putea simţi sfârtecarea prin care m-a târât viaţa, pentru că nimic nu mă va mai putea ucide mai tare ca ziua în care mi-am lăsat trecutul dincolo de gardul casei. Atunci, în ziua aia, am plâns cât pentru şapte vieţi, poate pentru că simţeam că e ultima oară când îi voi mai păşi pragul. Când i-am îmbrăţişat pereţii şi uşile, nu, nu urlam, cum spuneai, ci m-am făcut fărâme. Era zgomotul făcut de sângele meu, împrăștiindu-se. M-am tăiat, în sinea mea, cu toate pumnalele lumii şi aş fi făcut-o cu adevărat, dacă nu mi-ar fi răsucit domnul acela de la ambulanţă mâna la spate, până când am simţit durerea ca pe un mormânt de spini, paralizându-mă, transformându-mă într-un urlet de rugăciune: “să nu mă duci de acasă, să nu mă duci de acasă, să nu mă duci”…. Și m-ai dus…

Știi, când a venit salvarea şi m-ai târât de lângă ușa în care îmi înfipsesem mâinile , am reuşit să disting, pe perete, portretul tău de prunc gol, privind lumea de pe o blăniţă albă de miel. E ultima mea imagine de acasă. Aveai acolo exact 7 luni, era în preajma Crăciunului, şi Nelu, fotograful -îl mai ştii?- era greu de arvunit… Dar a venit, fiindcă i-am promis că o să vadă cel mai frumos și dulce copil al lumii. Erai atât de frumos şi de bucălat, cum numai îngerii pot fi în gândurile oamenilor. Ochii tăi au rămas în urmă, în pereţii ăia vechi, cred că şi azi mai străjuiesc liniştea de acolo… N-am apucat să iau cu mine nimic, nici măcar poza tatălui tău, deşi îi promisesem că n-o să-l las niciodată singur. L-am lăsat… Întâi, în cimitirul din deal, apoi, acolo, in poza de pe noptieră…

Oare a mai rămas ceva din casa noastră? Oare mai există ea, pe același loc? Dacă nu, prin ce maldăre de gunoaie ale orașului a putrezit tot trecutul nostru? Și câte ploi l-au scurs în pământ? Nu ai mai venit niciodată să-mi spui, dar eu încă visez că tatăl tău mă așteaptă zâmbind în haina lui de duminică, în acea fotografie îngălbenită de pe noptieră, şi că tu, măcar o dată pe an, traversezi oceanul , descui uşile şi ştergi mobilele noastre de praf…

Ştii, dragul mamei, eu cred că mobilele sunt ca oamenii. Oricât de frumoase și de trainice ar fi, dacă nu sunt atinse de mână de om, se ofilesc și mor, şi ele, de singurătate…

(va urma)

Imagine cover: Loneliness (sursa foto: nbruccul.files.wordpress.com)

28.160 cititori