Camelia RadulianCamelia Radulian
05.02.2016

Scrisori către fiul meu (2)

Ultima săptămână a trecut fără Natalia. Nu mai ştiu dacă îţi aduci aminte de ea, dragul mamei. A fost aici când am venit… era cătrănită şi aspră ca o aşchie trecută prin crini, dar grijulie cu mine ca o soră bătrână.

S-a dus şi ea cum s-au dus atâţia alţii şi, împreună cu ea, au plecat şi nepoţii ei mirosind a lapte cald şi a iarbă de pe câmpuri. Veneau de câteva ori pe an, de ziua ei, de Paşti şi de Crăciun, poate de încă două, trei ori, iar camera asta se umplea atunci de chicotelile lor mici. Stăteau pe patul meu şi se lăsau mângâiaţi pe păr… nu stăteau mult, erau neastâmpărați şi duioși ca mieii, iar eu mă gândeam cu amărăciune, fiule, că s-au scurs atâţia şi atâţia ani de când n-am mai simţit mirosul sfânt al nepoţilor mei… Erau atât de mici pe vremea când mă lăsai să-i ating… probabil ei nici nu mai ştiu azi că undeva, într-un colţ de lume, puţin din sângele lor curge într-o bătrână urâtă şi oarbă, cu minţile rătăcite… bunica lor… mi-e şi teamă să spun cuvântul ăsta, să nu-l risipesc şi pe el sau să-l spulber, rostindu-l… Probabil sunt mari acum, dacă nu cumva au lăstărit, dacă nu cumva simt şi ei în nări mirosul ameţitor de lapte şi de iarbă crudă al propriilor prunci.

Dar uite cum ne e viața de repede curgătoare şi de ameţită ca vinul în pivniţele mănăstirilor! Ne trecem aşa de uşor, cum se trece dangătul clopotului răsunând duminică de duminică în camera asta a nimănui, dinspre o biserică pe care nu am văzut-o și n-o s-o văd niciodată. Ce va rămâne? Nimic în urma mea, doar câmpul răzvrătindu-se să se reaşeze cu ierburile lui cu tot pe pământul scurmat peste mine. Acum înțelegi de ce n-aş putea îndrăzni să-mi doresc mai mult în restul zilelor, decât să nu mi se ia amintirile?

Probabil nu mai merit nici atât, şi eu îmi scârbesc hoitul dureros, ştiind că te umplu de ruşinea de a mă avea atât de departe de ceea ce ai visat tu şi au alţii. Ştiu că te doare că viaţa nu ţi-a dat o mamă de care să poți fi mândru… Îmi scârbesc furia cu care sfâşii cearceafurile, ca şi cum te-aş sfâşia pe tine, nebunia în care mă trezesc uneori, fără vrerea mea şi fără putinţa de a mă smulge din mocirlele ei. Nu mai găsesc lacrimi şi cuvinte, dragul mamei, să îţi cer iertare că îţi sunt deopotrivă povară, uitare şi silă.

Dar vezi tu, eu cred că sângele nu are memorie. Se face uneori apă. Eu aşa simt… Poate că pleacă în ploile astea care nu se mai opresc de câteva zile bune, de când asistenta mi-a spus că au înmormântat-o pe Natalia în cimitirul cel nou de la capătul oraşului, acolo unde sunt încă locuri multe şi ieftine de cumpărat, căci se învecinează cu câmpiile nimănui.

S-a dus şi ea printre noroaiele acestui sfârşit de toamnă şi tare greu trebuie să le fi fost groparilor să-i pregătească locul din urmă, fiindcă, îmi amintesc, pământul de prin părţile alea era gras, clisos şi galben, primea în el, să crească, doar pelinul şi romaniţa sălbatică…

Alergai şi tu prin el, când erai copil, o, Doamne!… şi, în prima ta zi de şcoală, mi-ai cules de acolo cele mai frumoase flori de câmp pe care le poate primi o mamă. Dacă aş fi ştiut atunci că vor fi singurele flori pe care care o să mi le dăruieşti în toată viaţa, le-aş fi păstrat în caietele tale cu bastonaşe şi liniuţe, pe care mi-e teamă azi să le mai scot de sub perini, căci mângâierile mele le-au făcut coperţile subţiri ca aripile de fluturi. Doamne!… dar eu ştiu, totuşi, că măcar o singură floare voi mai primi de la tine, fiule, chiar dacă îmi va sta la căpătâi înainte de a cădea primul bulgare de pământ peste mine.

fara-speranta_ab6e00d2449ac2

Sursa foto: fs66.trilulilu.ro

S-a dus şi Natalia, singurul om care-a avut răbdarea să-mi asculte scrisorile astea tăcute, poate stând cu ochii în tavan ori numărând crăpăturile din pereţi, până când se prăvălea noaptea şi intra şi ea, biata, în întunericul în care eu eram mereu, simţind-o cum oftează, înfrigurată şi singură, pe marginea patului ei, ca o umbră. Atunci o auzeam târșâindu-și papucii până în dreptul patului meu, punându-mi o mână deasupra gurii, ca să se asigure că sunt încă vie, întrebându-mă, bolovănos şi tandru: Dormi, Tamaro? Hai, culcă-te, e noapte!

Dacă ai şti câtă linişte cutremură acum camera asta, dragul mamei! În liniştea asta te ţin ostatic cu toate amintirile mele de mamă fără tine, încât mi-e teamă ca nu cumva să trăieşti mai mult şi mai viu aici, decât în lumea în care îţi înfloreşte viaţa.

Te nasc de două ori pe zi, te legăn pe braţe, te adorm şi te cresc chiar şi după momentul de prăvălire când ţi-am văzut pentru ultima oară ochii încercănaţi, miloşi şi ostili, de fiu cu fii, dispărând în spatele uşii pe care mi-ai închis-o pentru totdeauna.

Sunt ca o luntre în derivă şi cred că şi inima mi-a ajuns la fel între zidurile coastelor. Lumea mi-e mult mai mică decât camera asta cu aer îmbâcsit şi cu miros de medicamente, fiindcă sunt unghere aici în care nu am ajuns cu pasul, iar ochii nu vor ajunge niciodată să le știe. Singurul drum pe care îl mai fac, fără să mă clatin sau să bat aerul cu mâinile disperate, ca aripile de vrăbii în agonie, e până la fereastră. Am auzit că unii orbi ştiu să străbată drumuri lungi, numărându-şi paşii ori ascultându-i cum răsună pe coridoarele lungi, care mie mi se par acum cosmosuri nesfârşite.

Încotro s-o iau, Doamne, şi unde să-mi mai aflu cărările? Cui să spun cât urlet scrâşnit a strâns sufletul meu şi în câtă însingurare îmi ascult trosnind aerul din încheieturi? Mi-e gura încleştată de nevorbă, limba mi s-a lăţit în gură ca un hotar năpădit de vrejuri, mi se încolăcesc pe somn şerpi bătrâni cu cozi verzi şi funii de durere mă gâtuie până nu mai ştiu să rostesc alte cuvinte decât aceste lacrimi de ochi orbi, pe care eu le numesc scrisori către tine.

Dragul mamei, să nu te sperie atâta durere. Să nu te atingă. Scrisorile mele nu te vor deranja niciodată. Nu va veni poştaşul să îți sune la ușă, nu te vor sâcâi hârtiile mele sărace, în care mi-am învelit inima, nici cuvintele astea haotice, stâlcite şi nesigure, însă îţi voi scrie până la sfârşitul zilelor mele în gând, cum pot, cu minţile mele de ocară şi tulburi, flămânzite de tine, să ştiu şi să nu uit, şi să-mi aduc aminte că, din tot urâtul și din toată jalnica neputință care am ajuns, s-a zămislit totuși cel mai frumos fiu de pe pământul acesta…

mesaj_n_sticla

Sursa foto: n4.md/news.ro

Sursa imagine cover: romaniankukai.blogspot.ro

3.557 cititori