Camelia Radulian 
Eram din lemn
sau poate că lemnul era din mine
Toamna purta doliul unei ruine
se lăsase frigul într-un ciorchine.
În cioburi creștea o azvârlire de prunduri
si-n gând, gânduri.
Unde eu te strigam, era viu;
de unde tu veneai, vinul era trist şi mieriu.
Între noi, departele avea obraz pământiu.
Unde tu mă nășteai, era zăpadă
dar nimeni s-o cadă.
În linişte creșteau gloanţe de răcoare-mpușcată
bisericile lumii erau de iarbă retezată.
Mi-a șoptit cineva: din sufletul bătrâneții va ninge
fulgii voştri se vor atinge.
Mi-a mai zis cineva: ia seamă, lunecă prin tine o mamă
și-n umbletul tău e o vamă
de dragoste- cineva mi-a şoptit.
Lemnul nostru înflorea infinit.
Pe drum
trecea un cuţit…
