Sau poate că lemnul

Eram din lemn
sau poate că lemnul era din mine
Toamna se sfârșea imperial
fără tine;
Se lăsase brumă neagră
pe un ciorchine.

În cioburi aveam o azvârlire de prunduri
şi-n gând, gânduri.
Unde eu te strigam, era pustiu;
unde tu nu veneai, vinul era amorțit şi mieriu.
Între noi, frigul avea obraz pământiu.

Scriu ca să știu.

Unde eu te strigam, era zăpadă
şi nimeni s-o vadă.
În linişte duceam gloanţe de răcoare-mpușcată
mâna mea era de iarbă retezată.

Mi-a spus cineva: n-ai teamă, o să dormi în albastru
o să-ți umble prin sânge un câine sihastru
ceară topită, haine golite de zale
tălpile îți vor fi de acum
cuminți și agale.
lasă-te să curgi, ești atât de frumoasă, o vale
îți urcă în jos sufletul moale

Mi-a mai spus cineva – din trecutul vostru va ninge,
fulgii voştri mâine
se vor atinge.
Ia seamă,
lunecă prin tine o rană
şi-n scâncetul tău e o vamă
– chiar așa mi-a şoptit
Cine-a plecat, de fapt, n-a venit
Lemnul nostru se tot scrijelea infinit
Pragul și ușa mi-au lăstărit

Umerii, Doamne, mi-au înfrunzit
Și-afară ningea fără tine
alb de demult.

M-am trezit.

Pe drum trecea un cuţit.