Sau poate că lemnul

Eram din lemn
sau poate că lemnul era din mine
bizantin,
între văi și doline,
se lăsase bruma într-un ciorchine.
Imperial de trist fără tine.

În cioburi aveam o azvârlire de prunduri
şi-n gând, gânduri.
Unde eu te strigam, era pustiu;
unde tu erai, vinul era beat şi mieriu.
Între noi, frigul avea obraz pământiu.

Unde eu te strigam, era zăpadă
dar nimeni s-o vadă.
În linişte duceam gloanţe de răcoare-mpușcată
Sfinții erau mâini de iarbă retezată.

Mi-a zis cineva: cândva, o să dormi în albastru
o să-ți umble prin sânge un sihastru
ceară topită și-atât. Haine golite de zale.
Tălpile tale fi-vor cuminți și agale.

Mi-a zis cineva: ia seamă, lunecă prin tine o vamă
apa aceasta din sare
e doar o beznă cu teamă.
Iarna e-o mamă.

Chiar așa cineva mi-a şoptit.
Lemnul nostru se tot scrijelea infinit.
Dar cine-a plecat, de fapt
a venit.

Pe drum trecea un cuţit…