Camelia Radulian
Noaptea asta îşi lasă pe tejghea
femeia beată sub roşul burgund
şi plouă
ca-n poeziile care nu se mai scriu
şi ea respiră flori de leandru
pe când oraşul se strânge
în jurul străzilor
ca o cămaşă murdară.
Chiar dacă cineva a mai râs
cu pumnii zdreliţi de şpan
deasupra unei dantele negre,
ziua de mâine tot va fi venit.
Pielea mea a scârțâit sub cuvinte
de dragoste.
Ştiu, e doar o iluzie de cer
printre crengile de salcâm
undeva lângă fabrica de pâine,
pe drumul unde trecea zilnic salvarea
şi câinii urlau a vrajbă
şi modistele vindeau rochii de macrame
din cuverturile mamelor.
Eu beau cafea şi cafeaua îşi lasă zaţul în îngeri,
pe o muşama la etajul zece al nefericirii,
printre gândaci şi icoane
unde mi se condamnă dintr-o dată viaţa în ghioc.
Dar spălaţi-vă pe faţă cu lacrimi
cum v-aţi spăla cu apă neîncepută!
încă vi se chircesc mâinile,
încă vi se opintesc picioarele,
încă dinţii vă cad ca mărgelele
şi îmbătrâniţi.
Dar trăiți.
Voi prieteni ştiţi oare cui să-mi plătesc cuţitul tăcerii?
cui să mă dau?
sunt acum o filă de carte înjunghiată
Noaptea asta vă duc putrezirea acasă,
cu beţivii şi frunzele
ţinându-vă de umeri
dar ce mult vă iubesc
în timp ce aş incendia pădurile
de dincolo de calea ferată
în sfârşit să-mi găsesc poate scrumul
pitit acolo
într-un tren.
