Camelia RadulianCamelia Radulian
27.11.2015

România mea blajină

În tinereţe, după ce se spăla dimineaţa în bătătură, într-un butoi de plop umplut cu apă de ploaie, se sulemenea pe faţă cu seu de gâscă păstrat în frunze de dud şi îşi înnegrea sprâncenele cu căneală luată de pe fundul ceaunului în care fierbea urzici pentru bobocii de raţă.

Oglinzile erau scumpe, nu avea, aşa că se privea pe furiş, până să se stingă de tot roua de pe firele ierbii, într-un ochi de apă în care nu mai fremăta vântul. Zdrobea, mai apoi, în mână câteva frunze de izmă şi îşi dădea cu ele pe umeri, pe sub cămaşa albă şi pe sub cozile împletite în spic de grâu.

384500_317208071652203_558116041_n

Nu ştiu dacă era frumoasă, dar liniştea ei mare îi cuminţea lin şi frumos chipul, îi învingea trufia tinereţii şi o făcea să pară blajină, senină şi atinsă de sfinţenie.

Ţinea posturile după rânduiala ălor bătrâni, cu mămăligă, ştevie şi magiun, iar atunci când veneau dezlegările, amuşina de la poartă aburul laptelui fierbinte şi mirosul de pecie îmbălsămată cu cimbru. I se părea că viaţa îi e deplină, darnică şi binevoitoare. Şi poate chiar îi era.

Primăvăra, când se pornea iar vremea horelor şi a dragostei, mergea pe jos, departe, până în Valea Rugilor, acolo unde înfloreau cele mai sângerii flori de măceş, doar pentru a-şi pune una la ureche. Era semnul ei de zvâcnet femeiesc şi mereu o umpleau de drag drumul prin smârcurile reci ale zăvoaielor, întâlnirea cu verdele crud, pădurile năruite sub frunze.

380015_317208658318811_1988746359_n

Am uitat-o mult timp în zornăiala de sticlă şi de asfalt a oraşelor. Nu ştiu dacă am iubit-o îndeajuns. Cred ca m-am rușinat adesea de mâinile ei noduroase, de sărăcia și de simplitatea în care am lăsat-o în urmă. Crescând, nu i-am mai pândit, ca în fiecare an al copilăriei mele, mirosul de busuioc și de ploaie, alergarea prin uliţele nămoloase, poala plină de nuci şi de gutui. N-am mai deschis mulţi ani belciugul porţii ei vechi. Am părăsit-o până când am aflat, până când am ştiut cu adevarat că îmi lipseşte sălbatic.

Când m-am întors, stătea lângă o lampă fumegândă. Torcea. Pe plita veche, într-un ceaun, dădea în fiert laptele, peste o pojghiță de mămăligă. Maica Domnului o privea dintr-o icoană strâmbă, învelită în busuioc prăfuit, şi o vedea, la fel cum o vedeam şi eu: sfârșită, năruită, foarte bătrână, cu mâinile tocite în trudă, mari cât o duminică în care nu mai încăpea decât ea, singurătatea ei şi rugăciunile ei fără răspuns. “Ia, maică, un dumicat de pâine”- mi-a zis- şi mi-a întins, odată cu el, tremurând, câmpuri întregi de muşeţel , poteci cu picioare goale, mânăstiri şi clopote de frunze, fântâni săpate la răscruce de drum, sfinţenia ninsorilor şi vraja corcoduşilor în care s-au ascuns cândva copiii acestor pământuri. Așa îmi amintesc acum, că în dumicatul acela am iubit-o mult, poate pentru întâia oară.

397028_317208024985541_558896337_n

Azi, nu ştiu dacă nu au învins-o de tot timpul şi vremurile.

Când mi-e dor de ea, închid ochii. Acolo o păstrez și acolo o găsesc, dacă nu cumva mai toarce încă lână în lumina puţină a unei lămpi fumegânde, undeva , pe harta acestei lumi, dacă nu cumva mai dă încă drumeţilor lapte cald şi pâine aburindă, si dacă nu cumva ne mai aşteaptă pe toți, ca pe niște fii rătăciți, la fereastra încercănată a unui apus.

… Când mi-e dor de ea, închid ochii, o găsesc mereu acolo și îi spun, așa cum îi voi spune chiar și când se vor nărui în urma ei ultimele amintiri: “ Sărut mâna, România mea blajină!”…

 

Foto: Camelia Radulian

28.635 cititori