Camelia RadulianPână la rădăcină
l-am adunat din pământ
ca pe psalmi l-am îngânat,
ca pe vânt.
L-am legat de mine cu o mie de sfori,
mai dincoace și mai dincolo de nori,
dar tot m-am trezit
chemându-l pe tot și nimic,
pe sori,
pe ninsori.
Hai, vino, dragoste
vremea se năruie!
Atâta ambrozie iese din tine
Sunt atâtea izvoare de somn,
și de mir otrăvit
șoldul iepelor mă apasă
până ce, iată, devin o
curgătoare melasă,
stacojiu papirus strivit.
Mă scriu pe tine cu nisip și cu apă
am ochiul pitit
în grajduri sângerii de zmeură deasă.
Ah, fânul e verde
lunca e-n floare
dragul meu are răsuflare de frunză
din mâna mea dreaptă îl beau ca pe rouă,
din mâna mea stângă îl adapă o mânză.
Trupul lui amiroase a cimbru,
pasul lui e spumegare de zimbru.
Frâul lui e frământare de val,
dragul meu, Doamne, e un prunc de migdal.
Ah, lunca e-n floare si-i de-a dreapta crucilor
apele râului ne curg peste dinți
dragul meu stă în pântecul nucilor,
pașii lui se-ncâlcesc prin podbal.
Șapte mănăstiri ni se leagă de fire,
Șapte mânăstiri ca ieșite din minți
zac pe cuvintele noastre cu trepte de marmură.
Cenușa noastră
e-n 1000 de sfinți.
