Camelia RadulianCamelia Radulian
06.11.2015

Prima zi. Oglinzi.

Sunt doar un om cu suflet descheiat până la jar. Nu cred că trebuie să ştiţi altceva despre mine. Aşa am fost mereu şi sigur nu voi mai avea cum să mă schimb de acum înainte, oricât de multe protocoale de prezentare sau de marketing aş încălca.

Când eram mică, urâtă, slăbănoagă, tunsă chilug şi arătată cu degetul fiindcă eram un copil abandonat, mă refugiam în faţa unei oglinzi şi mă imaginam în zeci de roluri, inclusiv în rolul celor care mă disprețuiau. Mă simţeam bine în oglinzile mele, când personajele mele imaginare mă acceptau, sau atunci când eu reușeam să le creionez pe ele într-o lume fără bariere. Acolo, în faţa oglinzilor, pendulând prin stările altor semeni, am învăţat să citesc suflete, să accept, să iert şi să înţeleg. Nu  e o traumă remanentă, e doar un izvor de la care am plecat şi spre care mă întorc mereu cu recunoștința de a mă fi călit şi clădit.

Aşadar, Oglinzile acestea, în care am primit onoarea să scriu, nu sunt oglinzile mele. Sunt oglinzile în care se reflectă viaţa însăşi, cu toate ale ei, cioburile de memorie în care ne regăsim vremurile, întâmplările, destinul.

Vă pot promite, în ele, scâncete vii, acolo unde există durere mocnită. Urlete, acolo unde bântuie dezolarea şi limitele. Bucurie, acolo unde înfloresc iubirea şi speranța. Stări. Multe stări.

Vor fi reflexii ale vieţii, din cuvinte şi neapărat şi din muzică, de o sinceritate uneori deșănțată, alteori dureroasă, alteori vindecătoare, dar în care se vor macera, sper eu,  multe din abisurile care zac în noi şi pe cenuşa cărora vor creşte înalturile de care avem nevoie pentru a ne înţelege, completa şi zidi…

Acum, că v-am spus toate astea, aprind plecaţilor noştri o lumânare în Oglinzi, cu nădejdea că ea le va înmulți lumina pe drum.

2.999 cititori