Camelia RadulianSpune-mi că e doar un zvon de amiază,
o minerală nevoie de somn,
nu acest ocean de piele bătrână,
ploaia care îţi umple cuvintele
cu volbură și nuiele.
Ești.
Ai luat frigul grădinilor
O, numele tău îşi varsă genunchii
şi morţii
în somn, în gingii, în umeri
asta înseamnă ca sufletul
chiar are undeva încălțările rupte,
iar pârjolul plecării nu mai are sfârșit.
*
Înainte ca pământul să surpe
liniști și alge
te-a pus la masa de pe verandă
ți-a dat o cârjă albă și ți-a tremurat mâinile pentru totdeauna
ți-a spus să nu mai intri la frizerie, că oricum nu mai contează
te tunde cine apucă mai ales fiica ta când va fi să ajungă acasă
doar să te îmbraci mereu în cămașă curată să stai așa
cu pantaloni de acum 30 de ani demodați spălați după absolut fiecare purtare
că nu știi cum apuci să cazi de pe scaunul tău
de unde pândești sunetul
mișcarea micronică a universului primordial
lovirea atomilor de aer
poate vine cineva… totuși
*
Sufăr în sângele tău cărunt
așa cum te ții de pereți
intri în scândura salcâmilor
îți tai singur o bucată de lemn
pe când eu rămân departe, o casă cu iederă
cuiburile streșinilor ating țărâna
umbra ciulinilor surpă gardul.
pentru tine țip acum,
pentru tine cerșesc și arunc cu iarbă
Ești aici, bei ceai
și liniștea lui
îți bea umbra.
Fă-mi loc și mie sub pleoape
o să le-nchid.
O să dorm cu ele sub pietre, în locul tău.
În locul tău o să visez.
În locul tău o să tac.
Tată, ești bătrân…
