Camelia Radulian 
Pe timp apasă albul.
Aproape pân’la gene e iarna-n noi
și, albă, în riduri ne tot sapă
cu un fior de friguri. Ne ducem ca o apă;
mărăciniș ne facem, de ghețuri, între gheme.
Se sting de noi, ca fulgii, părelnicele vremuri
când Dumnezeu pe câmpuri, cu mâna lui de lut
foșnea din cer icoane de frunze și când mult
ne mistuiam de viață în larma unor trenuri.
Pe sub biserici frânte ne îngropăm în iarnă
cu păr tăiat de viscol, cu mâinile bătrâne.
Trudesc în noi copacii și frunza-n noi rămâne
pierzanie de verde. Și ninge… ca o vamă.
E iarnă-n noi și, albă, tot mai adânc ne scurmă.
Pe timp apasă albul aproape pân’la gene
Acoperiți de friguri ne scriem pe troiene
cu mâinile bătrâne, tăcerile din urmă.
