Camelia Radulian 
Un lucru care m-a izbit mereu la Orient e această vastă adunătură de oameni de prin toate colțurile lumii, care mai de care mai de așezat într-o ierarhie a marginalizării, care mai de care mai de așezat într-o ierarhie a enigmei, a trufiei sau a smereniei, dar mai ales prezența indienilor taciturni, vicleni, cu buzele lor vineții, purtând după ei puzderii de copii mucioși și nepieptănați, femeile lor grase, colorate, șubrede, învelite în pânze sclipicioase, ca niște coconi de omidă, călcând greoi pe câte un picior mai beteag, africanii sfoiegiți, umili, calzi, cu gingiile lor colosale, cu unghii curbate si gălbejite precum copitele de cai, mirosurile lăsate de oameni în urmă, umede, sărate, iuți, de balegă, transpirație, duhoare, ambră, iasomie, lux, sfințenie și trudă, întreg acest tablou straniu, viu până la demență, tumultuos, liber….
Poți iubi această lume până la dependență… sau o poți detesta până la greață. Nu există aici nici cale, nici dragoste de mijloc.
Și o să vă mai spun…, dar când se va așeza, ca un zaț fin, senzația unui început de liniște peste aceasta atât de frumoasă nebunie.
