Camelia RadulianCamelia Radulian
24.06.2016

Numele tău îşi varsă genunchii

Spune-mi că e doar un zvon de amiază,

o minerală nevoie de somn,

nu acest ocean de piele bătrână,

nu ploaia care îţi umple cuvintele

cu volbură și nuiele.

 

Ești.

Ai luat frigul grădinilor,

vederea ti-a prins muşeţel de pe câmp

și mâinile, triste,

neputerile brumei.

Eu știu că toate încep așa…

 

O, numele tău îşi varsă genunchii

şi morţii

în somn, în gingii, în umeri

asta înseamnă ca sufletul are undeva încălțările rupte,

iar pârjolul plecării nu mai are sfârşit.

Cum te vei fi numit

înainte ca pământul să surpe

liniști și alge

pe putreda cruce a fiilor tăi?

 

Sufăr în sângele tău cărunt

măcar să nu mai văd cum te ții de pereți,

cum intri în scândura salcâmilor

pe când eu rămân doar o casă cu țigle

din care tu pleci

și noaptea taci adânc

și cuiburile streșinilor ating țărâna

și umbra ciulinilor surpă gardul.

 

 

Mă sfâșii în venele tale

pentru tine țip acum,

pentru tine cerșesc și arunc cu iarbă

Dumnezeule, vino din dealuri…

 

Ești încă aici, bei ceai

și liniștea lui

mai rece ca argintul

îți doare umbra.

 

Fă-mi loc sub pleoape

o să le-nchid.

O să dorm cu ele sub pietre.

În locul tău o să visez.

În locul tău o să tac.

 

Tată, ești bătrân…

 

(sursa foto: deviantart.net)

5.475 cititori