Nu te-am iubit

Putoareo! Urlai după mine să strâng rufele de pe culme
tocmai când jucam șeptică
și tocmai era să câștig.
Te-aş fi legat cu sârmă ghimpată
du-te dracu, mormăiam în gând,
apoi, cum face toporul spărturi în lemne:
-bine, bine, hai că vin!

Se întorsese de nu mai știu unde o zi de martie
cu iz de bălegar şi narcise
tu aveai limba coclită
şi părul cărunt
gâfâiai şi pământul
era o groapă nesăpată.

Noaptea te mai găsea pe această lume, respirând,
altfel, erai o istorie
din riduri îți ieșeau păpădii
fiecare părticică din noi se ducea, aluneca
adormeai uneori a crâng
și a atâta blândețe
vedeam frunzele murindu-ți în șorț

și totuși nu te-am iubit.

Pastilele, farfurioara ciobită
mâna bătrână culegând urzici
vai, era atâta rouă pe tine!
Tremurai. Abia atunci m-ai învins.

Mai ştii
în ziua aia salcâmii au mirosit a zdrențe
vântul i-a mişcat până la trosnet
ori poate că soarele era prea încins.
Erau albine pe bucata mea de pâine cu miere,
toate clipele treceau lipicioase
și toți oamenii aceia din curte păreau triști.
Spuneau cuvinte întrețesute,
pânze de păianjen din poduri,
ascunse și subțiri.

Nici nu-nfloriseră crinii
eu învățasem să îmi fac cruce frumos
se mira lumea
era primăvară,
atâta primăvară
și eu mâncam colivă
sub florile de gutui.

Dăduseră foc la buruieni înspre deal
acolo unde sunt morții,
unde se tace.
Popa termina de băut
ultima cană cu vin
mă umfla râsul
când râgâia la icoane
beat turtă
dar tu nu mă mai înghionteai
taci fă dracu din gură
și lasă capu’ în jos, năroado!
Tu erai acum un popor de iepe bolnave
sub un grajd năruindu-se.
Tu erai legată cu o broboadă neagră
și nu știu cine a aruncat ultima pâine frământată de tine
la câini.
Cică mucegăise.

Mai ştii găleata aia din tablă tocită
strâmbă, lovită, parcă o văd,
erau în ea lalele și lumânări
flori de curte abia îmbobocite
flori umile, flori mici
Am auzit pământul prăvălindu-se din bulgări
dar mi-a rămas mâna întinsă
ca o praștie după vrăbii
n-am prins niciodată nimic
doar am schilodit vieți, apoi n-am mai dormit
câteva nopți. Și iar am plâns
și te-am urât că ai știut că plâng.

În praful acelui drum
cineva te pierduse, Marie,
cineva te tot striga
să mă doară pe mine
cu numele maicilor aspre,
cu vântul iernilor de pe aici,
cum e pelinul din spatele casei,
amarul din putinile cu vin oțetit.
Mai trec și acum oi pribege
prin spatele zidului
pasc umbre de miei, doar atât.
Atâta
praf
și atâta liniște, Marie!…
Zgârii pereții cu o coajă de nucă
sunt încă 7 fântâni cu nisip pe la porți;

Le sap şi am părul tău cărunt
pe sub unghii.