Nu eşti ultima mea frunză

Aştept să treacă tramvaiul, privesc în gol, şinele sunt lucioase ca un set nou de cuţite letale. Oraşul are miros de seu, de zid măcinat şi de ploaie măruntă. Aerul e traversat de oameni grăbiţi, închistaţi, cu figuri impenetrabile. Toţi suntem sau am fost căsătoriţi. Toţi suntem prinşi în chingile unor familii care ne completează şi ne amputează în aceeaşi măsură. Când treci de mijlocul vieţii, nu mai e nimeni neadulterin. Niciun vis nu mai e ca atunci când ai spus „da”. Neîmplinire. Sau dimpotrivă. Atâta colcăială şi atâta căutare, Doamne! Atât de mult ne bântuie nevoia de nelinişte, de vibraţie. Odată ce te-ai oprit din freamăt, eşti mort, cum mort e copacul fără frunze. Doar ele îl fac să crească, iar el creşte doar atâta timp cât le hrăneşte şi le ţine verzi. Poţi pune într-un copac o singură frunză? Răspunde-mi! Şi dacă da, unde mai e viaţa lui falnică? Pentru ce şi pentru cine şi-ar mai bântui prin ramuri seva? Ştii, o frunză e totdeauna un spectacol neasemuit de trist într-un copac cu multe braţe de îmbrăţişat.

Asta cred că nu vei putea înţelege vreodată. Suntem copaci, femeie! Iubim să creştem frunze din trunchiurile noastre! Să ne hrănească şi să le hrănim din noi. Şi apoi să le lăsăm să cadă, fiindcă forţa care ne ţinea lipiţi unul de altul se destramă într-o bună zi. Mă gândesc aşa, că frunzele care cad ultimele din tine sunt cele care te-au iubit cel mai mult. Abia când şi ele te părăsesc, te duci spre moarte. Pentru că rămâi gol. Eu am înţeles un lucru care ţie îţi scapă: neliniştea sufletului e chiar liniştea lui. Şi că rar, rar de tot poţi găsi echilibrul perfect între ele. Sau te minţi că îl găseşti. Da, te minţi. Mă răzgândesc. Încotro merg eu? Mă rătăcesc pe străzi atât de ştiute?

Îmi găsesc o ocupaţie, frământ în mâna stângă o monedă. Îmi aud paşii. Îi disting clar printre atâţia alţi paşi. Azi am atâtea de făcut şi nu ştiu de ce sunt aici, în partea asta a oraşului. Pot merge mai târziu să iau copiii de la înot. Îşi vor comanda o pizza şi mă vor aştepta pe terasă, peste drum. Sau o sun pe Magda şi se repede ea după ei. O să-i spun că nu ajung acasă, la masă. O să-i spun că am multă treabă la birou, că am audit, că îi ducem pe inspectori la cramă, după, ca de obicei. O s-o găsesc bosumflată, împăturind prosoape. O să spăl toate vasele şi vom face sex brutal, cum îi place ei, iar ea va face mâine plăcintă cu mărar. Eu o voi visa pe Ea, secretul meu, neliniștea mea, sau liniştea mea, cea căreia tu nu ai voie să-i rosteşti numele, şi nimeni pe pământul ăsta nu are voie. Sau poate că te voi visa chiar pe tine. Ca de obicei. Şi voi privi cu drag cum casa noastră e plină de firesc, cum Magda mi se gudură în braţe, cum o ciupesc ştrengăreşte de obraz şi ea chicoteşte, cum lumina din jurul nostru e atât de blândă, şi avem de toate. Şi cum nu-mi lipseşte nimic. Şi cum sunt atât de fericit şi atât de nefericit de câte am şi nu am, Doamne!

O vitrină, uite ce ceas! Când au deschis magazinul ăsta? Masiv, îmi plac lamelele din titan. E cum trebuie, masculin, cam prea sport. Aş sparge vitrina asta. E ceva în mine care nu mă lasă să respir. Aş da cu pumnul până mi-ar ieşi sângele şi s-ar scurge pe acolo toată furia. Pe tine te-aş zdrobi. Mă simt înfrânt, dezonorat, dezarmat. Mă dori.

Femeia care trece şi mă atinge până la clătinare cu parfumul ei suav flutură o eşarfă lungă în urmă. Are mers fin, studiat. E seducătoare, i-am văzut în treacăt profilul. E una dintre femeile cu care aş face sex în primul minut, ca un animal, fiindcă i se citeşte clasa în fiecare celulă. Aş ţine-o de păr şi aş face-o să scheaune. Clasa e o chestie care se poate repera la fel de rapid, într-o femeie, cum se reperează stofa ieftină în cele ordinare. Tu ştii că noi numim ordinare orice femei care au o disponibilitate masculină pentru sex; nu e un secret, nu? Care au un apetit carnal egal cu al nostru. Adică exact exemplarele alea umane foarte reuşite şi vitale, de altfel. Care au o foame de a experimenta şi de a fuziona celular, comparabilă cu a noastră. Nu ne putem sustrage voluptăţii de a gândi stigmatizant, umilindu-vă. Avem nevoie să ştim că nu am trecut prin viaţa asta fără să batjocorim o femeie, povestind unei haite de prieteni, la fel de mincinoşi ca noi, cum am posedat-o, când de fapt ea urăște sexul. Sexul cu orice alt bărbat în afară de noi. Şi cum noi l-am obţinut cu subterfugii. Aşteptăm mereu uimirea şi laudele celorlalţi. Validarea lor. Când mă întâlnesc cu prietenii apropiaţi, cu care îmi acopăr, îmi povestesc şi îmi exagerez imens aventurile, vă pedepsim şi vă hulim pe toate cele care ne semănaţi. Pe toate cele cu care ne-am amestecat fluidele. Pentru că voi sunteţi cele care ne conturaţi şi ne flataţi masculinitatea. Ne mândrim cu voi, declasându-vă. Spunând cât sunteţi de căţele şi cum gemeţi şi cum asudaţi și câte pofte perverse vă stârnim. Cum v-am fraierit să ne primiţi în voi, ca într-o casă. Minţim. Mințim nerușinat, obscen, jalnic. Ne avantajează imaginea voastră de victime inocente. De pradă. Dar nimeni, niciodată, nu suflă o vorbă despre victoria voastră colosală, inadmisibilă, zdrobitoare. Ai să înţelegi oare cândva toate astea? Limitările noastre biologice sunt cumplit de traumatizante. Pentru că, la un moment dat, devenim umbre impotente, şi din acel moment, până la moarte, ne obligaţi să jucăm cartea învinsului. De asta suntem atât de jegoşi uneori. De cele mai multe ori.

Seducţia femeilor e mereu o armă albă. Te vor. Îţi vor creierul, liniştea, hormonii. E felul lor de-a te învinge, şi lupta asta surdă, neauzită, niciodată recunoscută sau asumată făţiş, e cea mai grea şi cea mai senzuală dintre înfrângeri. Femeile te înving cu graţie, cu o simplă ocheadă, te supun cu un singur zâmbet, dezvelind nişte dinţi mereu sticloşi, umezi şi drepţi. Mereu mi-au plăcut femeile cu dinţii mari, ca de iapă, pe care vrei să pui frâu. Au ceva hormonal. Gura aia din care vrei să rupi buzele şi să le muşti până la sânge şi să pleci cu ele în buzunar. Să te duci în aerul lumii ca un cavaler învingător căruia îi trece vântul prin plete, şi să învârteşti deasupra capului un paloş ţintat, lăsând pădurile în urmă şi mirosul de iarbă strivită, cum mirosea iarba câmpului, în copilărie. Hei, viaţă! Am o mie de mâini cu care să îţi aduc ofrande şi o mie de genunchi cu care să mă închin ţie. Şi niciodată nu m-aş sătura să te trăiesc!

Aş putea-o strânge de gât cu eşarfa ei de culoarea piersicii, atât de fremătător şi răscolitor feminină. E mătase. Uite-o pe aia care trece acum strada, e suavă, probabil genul plângăcios, care toarce şi geme ca o pisică în călduri, sub tine. Care te ucide. E doar o femeie. În două săptămâni, i-aş putea descheia sutienul din dantelă neagră, dacă nu mai devreme. O voi face încet, tremurând hămesit şi penibil. Voi încerca să respir silenţios, să nu mi se audă dizgraţios respiraţia de locomotivă şi setea de năpustire. Aşa e mereu prima dată. Ea va folosi mult parfum, iar eu nu îi voi mai simţi mirosul ameţitor al pielii proaspăt spălate. Am o latură puternic animalică. Nu ţi-am spus asta niciodată. Nu-mi plac sânii prea parfumaţi. Nici pubisul. Amuşinez pe furiş mirosul de încins al corpurilor noastre goale, asudate. Şi plec cu el în nări şi îl simt şi după ce las încă o dată duşul să mă spele şi chiar după ce mă bag în pat lângă nevastă-mea şi devin calin şi siropos ca o filă dintr-o carte cu poveşti spuse nepoţilor.

Se depărtează. Încă îi văd eşarfa coborând până spre mijloc. Curba taliei ei e impecabilă. Are greabăn de cabalină, de sălbăticiune strunită cu greu. Mi-ar fi plăcut să văd dacă tresare când o privesc adânc, foarte adânc, aproape orgasmic, în ochi.

Nu termină ăştia niciodată. Mereu găsesc câte un motiv de cheltuit bani. Tot asfaltul străzii e răscolit, frământat. Pe trotuar, stive mari de borduri noi. Drum ca o gură cu dinţi cariaţi, împuţiţi. Cică fac pistă pentru biciclişti. Lăţesc trotuarul. Abia ce îl lăţiseră anul trecut. Nişte bandiţi! Salut, salut, Nicule! Bine, bine fac, uite, cu nişte treabă, mă grăbesc!

De fapt, nu mă grăbesc. Mă duc, habar nu am unde, ca să am timp să uit gustul greu al plecării tale. Turbarea mea de om jalnic fără de tine.

De ce mă întorc din drum? Tremur puţin de la vântul rece şi de la lumina gri, aciuită trist printre frunzele chircite ale teilor. Mă strânge o mână în piept. Anul trecut eram pe strada asta când ea m-a sunat şi mi-a spus că se întoarce în viaţa mea, că nu poate fără mine. Toţi teii erau în floare. Am ameţit. Am crezut că mor. Mi-am scurs sufletul pe asfalt, printre florile căzute. Tu înţelegi cât o iubesc? Vine toamna. De ce vrei să mă părăseşti când lucrurile păreau acceptate şi ne era atât de bine tuturor? Încotro să merg eu ca să te uit?

La telefon, ţi-am simţit vocea tremurând puţin. La un moment dat, ai avut un nod dureros în gât şi l-ai înghiţit. Ţi l-aş fi înghiţit eu, fiindcă a fost unul dintre momentele alea în care mă torturezi. Au fost între noi multe clipe în care te-am plâns în mine şi ţi-am pus capul pe piept şi ţi-am mângâiat părul în timp ce plângeai. Aşa mi te imaginez deseori, plângând. Eşti femeia cu cele mai multe şi mai frumoase lacrimi pe care am întâlnit-o vreodată. Plângi lacrimile pe care eu nu am ştiut niciodată să le plâng atât de frumos şi de adânc. Mă purifici. Găseşti mereu cuvinte care lasă urme adânci, ca o şină de tren pe pământ. Te simt atât de frumoasă uneori. Dar nu aş putea niciodată spune de ce nu te pot iubi la fel de mult ca pe ea, deşi îmi eşti un dar nemeritat de frumos. De ce uneori te urăsc sau te privesc ca pe o târfă ieftină. Şi nu eşti. Nu înţeleg ce poţi iubi cu atâta sfinţenie şi dăruire la unul ca mine. Ai putea avea oricând o poveste de dragoste numai a ta. Da, dacă închid ochii şi sunt sincer cu mine, eşti omul cel mai plin de lumină care mi-a traversat viaţa. Care mi-a îngăduit cea mai scandaloasă şi mai hidoasă parte din mine. Nimeni nu m-a iubit atât. Nici măcar ea. Ea nu ar putea trece peste câte ai trecut tu. Ea nu ar rămâne lângă mine ştiind că mă împart între tine şi ea. Eu merg la biserica, ştii? Şi cred în cele sfinte… Cred cu frică şi cu smerenie. Cred că toate vor fi puse într-o zi într-o balanţă a cerului şi cred că ţi-am dat suficientă bucurie încât să fiu iertat că nu pot să te iubesc mai mult decât atât. Că ea înseamnă mai mult. Şi că nevasta mea înseamnă totul. Așa vreau să cred. Că eşti ceea ce nu meriţi să fii, o femeie care iată, mă doare, mă tulbură, dar care poate să plece fără să mă prăbuşească. De care mă pot dispensa după o zi în care mă pierd, ca acum, pe străzile unui oraş asediat de o ploaie măruntă, după o altă zi în care m-am sfâşiat în mine şi am zgâriat nişte ziduri în spatele cărora tu ai decis să rămâi pentru totdeauna.

Am un copil cu ea, femeia asta a făcut pentru mine ceea ce n-aţi făcut toate la un loc. Desigur, o cred. Acum am nevoie să o cred. Ce dacă mă părăsise? Strâng din dinţi să cred că mă părăsise pentru că nu a putut altfel. Tu ştii cum e să te părăsească o femeie care ţi-a spus că din cauza ta e pe moarte? Şi-a scos uterul pentru mine. Aşa a fost să fie. Am văzut-o plecând spre moarte, apoi mi-am imaginat-o în braţele altuia şi am urlat ca lupii la toate lunile care au răsărit de-a lungul acelui an fără ea. Dacă nu apăreai tu, mă dezintegram. Ai fost atunci cea mai frumoasă corabie din viaţa mea. Cel mai frumos port. Cel mai liniştit. M-ai recompus ca să am puterea să o primesc din nou în viaţa mea. La un moment dat, te-am iubit mult. Şi acum, cred, uneori, rar. Probabil te voi iubi la fel de mult când te voi pierde pentru totdeauna.

Dar n-am ştiut că se va întoarce. Mi-a vorbit mult despre sacrificii. Poate m-a şi minţit, sigur m-a mințit și mă minte, dar mă simt responsabil şi nu-mi doresc altceva decât decât să fiu minţit de ea. Şi să-i slujesc, să-i scheaun la uşi ca un câine flămând împărătesei lui. Nu vreau să-i mai trăiesc despărţirea. Ţi-aş fi dat un picior în gură când te auzeam pomenind-o. Tu ştii că nimeni nu are voie să vorbescă despre ea, nu? Nimeni pe lumea asta nu are voie! Şi nu mai tăceai! Eşti uneori insuportabilă. Tu nu înţelegi că o iubesc de mor, că o vreau ca un dement şi că o am mult mai puţin decât mi-aş dori-o?

Tresar. Ai putea să mori curând. Şi ştiu că fără tine sunt incomplet, sunt o epavă. Mă surprinzi, mă dori, mă încânţi, mă flatezi. Eşti născută să mă sărbătoreşti, să mă validezi, să mă confirmi. Eu sunt sărbătoarea ta, cu fiecare respiraţie. Îţi simt devotamentul nătâng. Cum aş putea să nu te iubesc şi pe tine, blânda mea? Mai ştii câte am clădit împreună? Mai ştii de câte am râs amândoi? Mai ştii complicitatea noastră incredibilă? Mai ştii freamătul nostru colosal când făceam dragoste? Îţi văd şi acum ochii închişi şi buzele întredeschise. Mă tulburi. Ești din mine.

Trec de strada Mântuleasa, sunt singur, nu e nimeni, cât pot cuprinde cu privirea, şi mă înţeapă ochii. Simt nevoia să trag aer adânc în piept. Îmi dreg vocea. Poate am oftat. Poate că o mână nevăzută îmi strânge gâtul ca într-o menghină şi îmi vine să plâng. Dacă mi-ai apărea acum în faţă, te-aş întreba ce crezi despre situaţia apăsătoare din Coreea de Nord. Mi-aş lua un aer indiferent şi te-aş privi ca pe o colegă căreia nu i-am strivit niciodată sânii în palme şi nu i-am dat din sângele meu. Ce vrei să demonstrezi dacă pleci? Mi-ai mai spus că pleci şi n-ai putut. Mereu mi-e cumplit de frică să nu o faci, dar mi-e foarte greu să şi rămâi. Părăseşte-mă tu, te rog! Dar să nu îndrăznești să mă lași fără tine vreodată! Nu eşti ultima mea frunză… Dar ultimele frunze care pleacă sunt cele pe care le-ai hrănit cel mai mult. Plecarea lor te apropie de moarte, deşi unele putrezesc, devin pământ şi îţi hrănesc rădăcina. Şi ramurile tale sunt aproape goale. Şi vântul intră prin tine ca printr-o casă nelocuită, cu ferestrele sparte. Şi poveştile care au fost cândva se sapă ca o cruce din care plângi. Și uiţi. Uiţi?…

(sursa foto: patrasevents.gr)