Camelia Radulian 
că unghiile
sunt o formă de gheară,
un umăr strivit.
Tot urc degetele acestea sticloase
spre geamuri. E seară.
Țin în ele un pahar cu șampanie. Cu picior lung.
Lichid de culoare barbară.
Bărbatul acela n-a mai venit.
Noaptea de ieri mi-am smuls pentru el încă o coastă.
Și încă una. Le-am pus pe stofa unui divan.
În cameră, fum. Cineva, în stradă,
ardea lemnul unui pian.
Poate costele mele se lipeau la loc
într-un om pustiu.
Știu,
gândul meu de femeie
e uneori prea intens și tresare,
naște prunci străvezii pe sub mare,
mușcă pereții
curge în a șaptea culoare spectrală,
e viu.
Degetele mele, gheare de corb
în perdele.
Noaptea de azi, o lăcustă.
În oglinzi, o iubire vetustă
în formă de funie, dintr-o pânză de fustă.
Mic, în foșnetul ei, printre stele,
stă pitit
Dumnezeu.
