Camelia Radulian 
noiembrie subțire și lăutarii crâșmei
urcând pe noi pustiul și timpul dintr-un ceas
în picurile vremii prin cețuri se înnoadă,
sub masa celor singuri, toți câinii de pripas.
noiembrie subțire ca firul de păianjen,
ca liniștea din frunze, ca târgul ațipit
trecând prin vinuri leșuri de amintiri nătânge,
crâșmare, toarnă-mi viața pe lame de cuțit!
nu vreau să plec acasă, tot văd pe la ferestre
cum dragostea mă plouă din ploile de-argint
îmi flutură batiste din sâmbetele morții
beau cețuri de pe drumuri, crâșmare, să mă mint.
Mi-a ostenit și umbra de-atâta-mpovărare
mi-au adormit genunchii de foșnetul din lunci
dacă va fi să fie să înfloresc din iarbă,
tu pune bani pe plânsul lăutelor din cruci.
