Camelia Radulian
Şi vine din nou noaptea în care îţi e cel mai greu.
Ai putea fi femeia aceea încă frumoasă, pe care o tot ocolesc cele măritate, cu o teamă mereu prost mascată de a nu le fura bărbaţii, şi cu o politeţe mereu strâmb construită că sunt mai tot timpul ocupate şi nu pot să împartă cu tine cafeaua singurătăţii. Că ele au responsabilităţi şi familie. Şi au de făcut ciorbe şi dulceţuri. Şi au de dus copiii la dentist. Şi au părinţi de dus prin spitale. Şi au bărbaţi care vor să le scoată în seara asta la restaurant, până târziu. Şi să danseze. Şi să facă apoi dragoste, eşti sigură, îţi şi imaginezi. Ei au vacanţe de petrecut împreună. Şi au amintiri, şi casă, şi drumuri, și povești, şi petreceri la care tu nu vei ajunge niciodată. Tu doar te uiţi la pozele lor și uneori te doare. Şi ştii că ai putea să ai şi tu o viaţă la fel, că doar ai muncit mereu pe brânci să fii printre cei buni, să îţi strângi de toate, dar tu nu ai nimic, doar un bichon care te aşteaptă scâncind pe preşul de la uşă, să-l duci afară să-şi facă nevoile şi să alerge, nebun de aer şi de viaţă, în ora libertăţii lui de zi cu zi. Şi tu să îţi târăşti picioarele prin frunze putrede și să taci lângă el. Şi să te bucuri trist. Şi, uneori, să te saluţi cu câteva doamne anoste din cartier sau să îţi umpli sufletul subţiat cu jalnica victorie că dintr-un grup de mârlani, unul mai beat şi-a lungit privirea spre tine şi ţi-a zâmbit în felul acela, ştii tu. Uneori, vag, îți aduci aminte că femeia din tine n-a murit și te visezi, nerușinată, în braţele unui bărbat brutal ca o vijelie prin smârcuri. Și atunci îți e din nou greu.
Ai putea jindui să ai măcar o prietenă adevărată, pe umărul căreia să-ţi plângi nopţile în care auzi paşii singurătăţii prin fiecare ungher al camerei şi ţipetele ei de jivină răpusă. Şi să te îmbeţi cu ea şi să hohotiți împreună de râs şi de plâns, iar tu să urli, liberă ca o muiere dezlânată, cu zăgazurile cuvintelor rupte, la dracu de nemernic, şi cu tine, târâtura mea de viaţă, lua-v-ar dracu pe toţi de prefăcuţi şi de prefăcute, şi de ţoape, şi de nenoroc, și de zile ale mele care vă duceţi cum veniţi, goale și serbede, că eu sunt a nimănui şi, Doamne, tot așa voi rămâne până la capăt, singură între pereţii ăștia, şi mă va găsi cineva după putoare, după mirosul meu de hoit, şi vor sparge uşa, şi voi fi umflată şi neagră ca o zi de doliu, ca viața asta a mea de rahat și de nimic. Şi le va fi scârbă să mă ia de acolo. Și mă vor lua… Și doar atât va rămâne din mine – o pată. Şi să râzi nebunește. Şi să plângi. Şi să te vindeci. Şi să ţi se pară noaptea asta un pumnal mai uşor de suportat prin măruntaiele anului pe care tocmai îl treci, în faţa unui pahar de cristal fin, cu picior înalt şi subţire, în care freamătă totuși o şampanie cumpărată încă de astă vară, cu speranța, năruită acum, că o vei împărți cu ultimul bărbat pe care viața ar mai putea să ți-l scoată în cale.
Dar ai putea fi gospodina aceea prăpăstioasă şi acră precum un Saturn singuratic, culegând ca o infirmieră hainele tuturor de pe podelele şi de pe scaunele unde le tot lasă împrăştiate, trudind îndelung în casa ta mereu plină, muncind pentru toţi, dar nefiind vreodată mângâiată de o vorbă bună. Care adoarme uneori cu un ștreang de lacrimi în gât, mare cât o viaţă din care dragostea a rămas o întâmplare iremediabil îndepărtată, cât să devină acum o amintire în care tu parcă nici n-ai existat, ori numele ți s-a stins. Ai putea avea acum tăvi înţesate de prăjituri, şi frigiderul plin de bucate, și spinarea dureroasă, și respirația greoaie de nesomn, şi degete umflate de la atâta muncă, pe care singurul tău inel de aur cu filigran şi piatră roşie abia mai încape, şi o noapte de An Nou, ca atâtea alte nopţi, în care bărbatul tău se va ridica din nou de la masă, ursuz şi sec, reproşându-ţi nervos câte ceva, dorindu-şi ca în locul tău să fie alta, visând în secret la zilele petrecute fără tine şi chiar la ziua în care tu nu vei mai fi deloc, iar el va putea să dea iama pin viaţă, scăpat în sfîrșit de obligaţii și mai ales de obligația de a face mereu pe soţul grijuliu, în ochii lumii, eliberat de povara de a-ţi mai suporta ţie toanele şi urâţenia, şi tinereţea pierdută, şi grija sufocantă pentru nimicuri, şi economiile, şi fleacurile, și chitanţele, şi pielea lăsată, şi imensa prăpastie dintre voi, şi lipsa ta de pasiune, şi cătrăneala, şi cicăleala, şi în general faptul că şi el şi-ar fi dorit enorm să te iubească până la sfârşitul zilelor lui, şi chiar așa a crezut, cu toate fibrele, demult, când ţi-a pus pe deget inelul de nevastă a lui eternă, iar acum nu mai poate simți la fel, şi nu e vina lui, şi se mistuie în neputinţă și într-un destin care l-a rupt sufletește de tine, căci în adâncul inimii i-a intrat pe furiş o altă iubire, nici el nu ştie cum, nici când, pe care abia acum o înţelege şi o trăieşte cu adevărat, căci nu mai e venită, ca în anii tinereții, doar din frământările cărnii, ci dintr-un freamăt mult mai subtil şi înalt, şi asta îl doare, îl rupe în bucăţi și îl sparge în cioburi, şi tu îl simți cum adoarme uneori cu femeia aceea, cu care nu va fi niciodată, în pumnul închis tandru peste o poveste numai a lui, numai a lor, şi cum îi vine, cât e el de bărbat, să se ascundă într-o prăpastie peste care să se prăbuşească, precum un pământ plin de bolovani, tot neadevărul din viaţa asta a lui, la fel de strâmbă și de înnodată ca și a ta.
Dar ai putea fi bătrân, aproape al nimănui. Şi dacă e aşa, spune-mi tu cu ce culoare îţi sângerează tăcerea când în cameră umbrele se fac mari şi te înfăşoară într-o linişte ca de adânc, cum e când în patul tău ai loc cât să nu dai noaptea de nimeni, doar de o perină în plus pe care nu mai are cine să-şi împartă cu tine visele, în casa în care mai vin arar doar câteva rude cu ochii pe scurgerea orelor, simţind mirosul trist al bătrâneţii tale şi apăsarea de stâncă a aerului în care zaci deseori lângă o pâine întărită şi lângă un pahar cu vin aproape acrit, pe care uiţi să-l mai bei, şi peste care se strâng dimineaţa beţivane mici cât gămălia de ac şi amintiri mari cât toată viaţa lăsată în urmă, cu prietenii care îţi umpleau cândva curtea, şi nopţile tale de amor cu cine ştie ce târfuștină de pe la periferia inimilor tuturor, cu povestirile tale deşănţate din vremea când erai tânăr şi de neînvins, şi aprig ca un taur dezlănţuit, iar viaţa – o picătură de ambrozie pe sânul pietros al femeilor, şi nu mai ştiai cum să respiri atunci de atâta clocot revărsat în pieptul mândru cât o ţară cu cascade sălbatice, în care spumegau, de-a valma, beţii şi partide de rummy, picioare desculţe pe marginea apelor, fum de ţigară, copii, nevastă, escapade, jar, porci înjunghiaţi de Crăciun, cafele de dimineaţă, mâna ei tandră, şampanii de Anul Nou, circuite prin sindicat, cozi la pâine, scutece, lapte praf, împrumuturi, slujbele de Bobotează, mai apoi pastilele mamei, şedinţele cu părinţii, cuminţiri, renunţări, fotografii, înmormântări, primele prăbuşiri, primele dureri, până în zorii vineţii ai zilelor în care n-ai mai putut să dormi înţelegând că lumea nu e veşnică şi că pânzele sufletului se subţiază din ce în ce mai mult până se rup sub poveri neştiute, când mai duceai la groapă câte un om din viaţa ta şi mai făceai cu mâna unui copil sau unui nepot, din pragul uşii, tu rămânând din ce în ce în ce mai singur şi mai bătrân şi mai urât mirositor a moarte, cu câteva lacrimi înghiţite pe furiş, într-o casă cu streşini strâmbe şi cu ploi bătând pieziș până la rădăcina ușii, unde clanţele au prins rugină şi rugina a prins dinţi cu care muşcă acum din cana ta de tablă în care, iată, îţi pui acum un strop de vin, cu teama să nu-ţi tremure mâna şi să nu îl verşi în patul în care te va prinde şi pe tine Anul Nou, lângă un păianjen traversând un colţ al tavanului, cum ar traversa un imperiu de liniște tristă, în timp ce oamenii îşi ţipă fericirea pe străzi, în pocnet de artificii, iar tu îți petreci spre tăcere o nouă tăcere despre încă o noapte care te îngăduie.
